La începutul anului am iniţiat un sondaj pentru a afla care este cel mai popular psihanalist printre români. Rezultatele sunt următoarele:1. Carl Gustav Jung (22 voturi) 30%
2. Sigmund Freud (19 voturi) 26%
3. Donald Woods Winnicott (11 voturi) 15%
4-5. Alfred Adler (7 voturi) 10%
Jacques Lacan (7 voturi) 10%
6. Wilfred R. Bion (4 voturi) 5%
7. Melanie Klein (3 voturi) 4%
8-10. Michael Balint (nici un vot) 0%
Heinz Kohut (nici un vot) 0%
Harry Stack Sullivan (nici un vot) 0%
Să fiu sincer, prezenţa lui Carl Gustav Jung pe primul loc printre preferinţele românilor nu mă surprinde. Aşa cum se spune adesea, Jung este „mai cultural”, respectiv mai popular printre intelectualii români, cărora teoriile jungiene li se par mai ofertante şi în orice caz mai puţin tehnice şi restrictive decât cele ale lui Freud. Nu de puţine ori, cei doi magiştri sunt opuşi unul altuia în favoarea primului, ceea ce l-a inspirat acum câţiva ani pe autorul, profesorul şi psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu să lanseze ipoteza că preferinţa pentru Jung ascunde la noi o rezistenţă la psihanaliză. Rezultatele sondajului par să confirme. Nu trebuie excluşi, fireşte, cei care îl preferă pur şi simplu, fără alte motive, pe Jung.
Dacă prezenţa lui Freud pe locul secund nu necesită cine ştie ce interpretare, numele vienezului confundându-se cu disciplina pe care a creat-o (pentru o vreme, el a şi ocupat primul loc în sondaj), faptul că pe poziţia a treia se situează Winnicott mi se pare semnificativ pentru tendinţele ultimilor ani în domeniul lecturilor psihanalitice. Bănuiesc că mai ales clinicienii au votat în acest fel, iar dintre aceştia îndeosebi tinerii, reflectând astfel şi politicile editoriale ale Editurii Trei şi Editurii Fundaţiei Generaţia – dar şi proiectele terapeutice ale unor instituţii specializate. Dacă votul pentru Jung este (pot doar presupune) unul accentuat cultural, un vot al intelectualilor, cel pentru Winnicott îi reprezintă, cred, mai ales pe psihoterapeuţii şi psihanaliştii practicieni. Probabil că postura intermediară a lui Freud nu e nici ea întâmplătoare, ca loc de întâlnire a intereselor culturale cu cele clinice.
Interesantă este plasarea pe locurile 4-5 a lui Alfred Adler şi a lui Jacques Lacan. Dar semnificaţia acestor locuri este mult mai greu de stabilit pentru că numărul voturilor în cazul lor a fost, la drept vorbind, mic, şi e greu să decelezi o tendinţă statistică pe baza acestuia. Nu exclud nici posibilitatea ca Adler să fi fost votat uneori din greşeală, dat fiind că era primul pe listă, iar butonul cu „Submit Vote” – la îndemână. Voturile pentru Wilfred R. Bion reflectă, fără accidente, realitatea pe care o cunosc. Mă miră în schimb numărul foarte mic de voturi acordate Melaniei Klein, care o trimite, practic, pe ultimul loc al listei celor cu voturi. În fine, faptul că Michael Balint, Heinz Kohut şi Harry Stack Sullivan nu au fost deloc votaţi nu mi se pare ieşit din comun, dat fiind că ei sunt practic necunoscuţi publicului larg, netraduşi şi destul de puţin prezenţi şi în discuţiile profesionale. Evident, contraexemple pot fi aflate pentru toţi trei. Îmi amintesc, de exemplu, că în iunie 2004 am participat la o interesantă şedinţă a unui grup de balintieni din Miercurea Ciuc, grup care fiinţează de mai mulţi ani.
Ca o concluzie generală, cred că preferinţele exprimate în acest sondaj au depins mult de traducerile de psihanaliză – şi implicit de planul editorial al principalei edituri de psihanaliză de la noi, respectiv Editura Trei din Bucureşti.În ceea ce priveşte alegerea celor 10 nume care să figureze într-un asemenea sondaj, am primit şi o observaţie, la rubrica de comentarii:
cam restrictiva intrebarea fiecare a lucrat intr+un anumit domeniu. Nu merge aplicata teoriaunuia la toata lumea.
De acord, dar nu aceasta era intenţia. Dacă numele lui Freud sau Jung nu ridicau probleme la includerea pe listă, trebuia aflat un criteriu – inevitabil restrângător – care să ghideze selecţia în continuare. Am ales să includ numele unor personalităţi care reprezintă în acelaşi timp un curent în psihanaliză. Ca revers, au apărut situaţiile extreme în care nu am putut opta, de pildă, pentru personalităţi de talia lui Sándor Ferenczi, ca fiind asimilate în esenţă freudismului, ori a lui Jacob Levi Moreno, întemeietorul psihodramei, ca exponent al unei ramuri mai îndepărtate de trunchiul psihanalizei clasice. Aproximările, bineînţeles, sunt enorme, iar sondajul îşi are limitele sale evidente.
