Astfel îşi intitulează Viviana Muşa, în ultimul număr al revistei Cuvântul, descrierea unei întâlniri pentru foarte mulţi inedită:Ea avea 10 ani si era diagnosticata cu autism. Nu vorbea, dar, uneori, canta folosind drept versuri cuvinte inventate. Presupun ca si melodiile erau inventate de ea sau poate extragea din muzica auzita fragmente greu detectabile. Era o fetita bruneta cu ochii mari, negri si era tunsa foarte scurt pentru ca avusese paduchi.
Intra in cabinet si priveste cu suspiciune noua incapere. Pentru a o linisti ii arat masuta de lucru pe care pusesem jucariile din fosta incapere. Pipaie masa, scaunul, dulapul cu jucarii. Isi miroase bluza si mainile apoi isi priveste concentrata mana dreapta. Ia o jucarie de pe masa, o „gusta“, o manjeste cu scuipat. Canta tare si tipa, isi loveste brusc muchia palmei de masa, de mai multe ori. Pipaie jucariile de plastic moale, le zgarie cu unghia, incearca sa le „scoata“ ochii. Sforaie. Devine brusc vesela, ia papusa Barbie (cu care obisnuia sa se joace in sedintele anterioare din fostul cabinet) si o mangaie pe par ritmic, apasat.
sa asteptam sa apara articolul online, ca deocamdata nu avem acces la el.