Citeştedespre
Psihanalistul te face dependent de el?
Starea de dependenţă prin care trecem de la începutul vieţii – dependenţă de părinţi, dependenţă de mediu – şi care se relativizează (atunci când se relativizează) pe durata vieţii, se reactivează în mod deosebit în cadrul unei psihanalize.
Efectul unei psihanalize reuşite îl reprezintă tocmai relativizarea graduală a acestei dependenţe. Să nu ne facem iluzia că dependenţele dispar de tot. Nu au cum să dispară. Suntem mai independenţi, cu ceva mai independenţi: un grad de independenţă, despre un grad de libertate. O libertate mai mare, mai extinsă. Dar dependenţa există, se trăieşte. Mai ales că majoritatea patologiilor, cel puţin în ziua de astăzi, sunt patologii de adicţie, indiferent că e vorba despre alcool, drog, sex, relaţie etc. Patologia actuală este îmbibată de adicţie. Şi atunci, este firesc cumva ca spaima cea mai mare atunci când se începe o psihanaliză – care e un travaliu intens, îndelung, dificil, de minimum 3-4 ori pe săptămână, cu 5, 7, 10 ani de implicare – să fie cea de a nu deveni dependent(ă). Toate acestea reprezintă, evident, o dependenţă, până atunci când se va atinge gradul suficient de independenţă. Şi atunci, spaima cea mare – ca şi faţă de pastile – este: Ce voi face? Îl voi „înghiţi” în fiecare zi, timp de n ani pe psihanalist? Şi cum voi scăpa de această dependenţă? Dacă mă va face dependent(ă) de el pentru totdeauna? Cum voi reuşi eu să mă descurc singur(ă) atunci când voi da de greu? Dar este spaima de propria dependenţă: o persoană are în mod firesc percepţia endopsihică a gradului ei de dependenţă, ci nu a celui de independenţă.
Cel care simte că psihanalistul îl face dependent de el, simte totodată fascinaţia faţă de puterea psihanalistului, dar şi spaima că analistul respectiv se înstăpâneşte complet asupra sa. De aici şi ambivalenţa. Toate acestea se petrec într-un registru primitiv de trăire şi de viaţă, exact ca în copilăria mică, atunci când părintele era totodată şi fascinant, şi înspăimântător. Era şi cel mai minunat om, dar şi cel mai crunt. Iar toate aceste trăiri au loc la nivelul dependenţei, pentru că în copilăria mică eşti dependent de părinte, indiferent de faptul că este fascinant sau înspăimântător.
Continuăm discuţia amplă cu psihanalistul Daniela Luca despre clişeele care s-au format de-a lungul timpului pe seama psihanalizei – şi implicit despre concepte, teorii, percepţii şi aspecte ale practicii psihanalizei.
Gandindu-ma cate clisee a acumulat psihanaliza, imi vine acum trasnita idee ca am putea scrie o carte care sa se intituleze… „Cliseele psihanalizei”.
Referitor la dependenta, psihanalistul te faca dependent de el numai cu conditia sa ai in viata ta cel putin inca o dependenta pe care, astfel, sa o repeti in analiza. Repetitia dependentei este necesara ca sa gasesti si modalitatile de a scapa de ea. Altfel, cum sa le gasesti…?:)
dar nu cumva cu totii trecem, vrind, nevrind, in copilaria f mica, prin dependenta fata de mama? e o conditie a devenirii fiintei umane si nu o alegere. prin urmare, cu totii avem aceasta experienta in istoria noastra de viata…
Sigur. Iar daca, de exemplu, dependenta fata de mama nu este traversata cu bine, ea se prelungeste in alte dependente daunatoare ce pot fi rezolvate printr-o relatie terapeutica in care se va lucra cu transferul pacientului (adica cu intrebarea: de ce are el nevoie sa fie dependent de ceva).