Absolvenţii de psihologie, psihopedagogie sau medicină sunt tot mai interesaţi să urmeze o formare în psihoterapie. De la psihanaliză şi terapii cognitiv-comportamentale la gestalt-terapie şi terapie de familie, ofertele nu lipsesc, iar formatorii se înmulţesc de la un an la altul. S-a ajuns chiar la un soi de concurenţă pe piaţa specializărilor, aşa încât tinerii absolvenţi sunt uneori dezorientaţi, pentru că în facultăţile de profil se vorbeşte extrem de puţin despre curentele din psihoterapie şi despre ce implică o formare.
Despre complexitatea relaţiei dintre formator şi terapeutul-învăţăcel vorbeşte pe larg volumul Formarea pentru psihoterapie. Tratatul de peste 500 de pagini a apărut la Editura Oxford acum trei ani şi e semnat de trei profesori americani de psihologie: Jesse Geller, John Norcross şi David Orlinsky. Volumul se referă la situaţiile în care psihoterapeutul însuşi trebuie să treacă prin şedinţele de terapie. E ştiut faptul că atunci când un psiholog, medic sau asistent social doreşte să se formeze într-una dintre orientările psihoterapeutice, el este obligat, pe lângă aspectele teoretice şi practice, să se supună unei terapii cu cel ce-i supervizează activitatea.
În acelaşi timp, în SUA, peste jumătate din psihoterapeuţi se întorc în terapie, chiar şi după ce au terminat formarea. Conform studiilor americane din anii ‘90, primele cinci probleme observate care îi perturbă pe psihologi sunt depresia (84 de procente), epuizarea şi supraimplicarea (81%), problemele de relaţie (78%), limitele neclare între relaţia terapeutică şi cea personală cu pacientul (76%), respectiv proasta organizare a contratransferului (68%).
Tot din volumul Formarea pentru psihoterapie mai aflăm care sunt calităţile pe care le caută un ucenic la terapeutul-maestru, dar şi ce fel de probleme şi neajunsuri pot interveni în relaţia dintre formator şi terapeutul în devenire. Volumul colectiv are avantajul că punctează specificul formării pentru principalele orientări psihoterapeutice şi că prezintă atât mărturii ale unor terapeuţi, dar şi studii statistice. În plus, chiar dacă accentul cade pe ce i se întâmplă terapeutului devenit pacient, pagini bune sunt dedicate şi experienţelor prin care trec formatorii. Morala volumului Formarea pentru psihoterapie este că terapeutul nu are niciodată dreptul să se creadă perfect şi invulnerabil. Parafrazând din epilogul cărţii, psihoterapeutul se perfecţionează doar în măsura în care devine un pacient din ce în ce mai bun.
Victor Popescu
