Relaţia de cuplu este una dintre modalităţile de împlinire personală, de obţinere a sentimentului de autorealizare. Întrebându-ne de ce unele femei aleg celibatul, subînţelegem că această categorie renunţă la realizarea de sine în ceea ce priveşte acest capitol. Întrebarea se transformă atunci într-una mult mai concretă: de ce unele femei nu reuşesc să-şi satisfacă nevoia de a fi împreună cu celălalt într-un cuplu.
Am pornit, desigur, de la premisa că această dorinţă este universal prezentă în psihic numai că, din diferite motive, manifestările ei duc mai mult sau mai puţin la împlinirea în realitate. Excludem deci, din discuţie, din considerente teoretice, varianta absenţei acestei dorinţe. Avem tendinţa să spunem că dorinţa de a fi în cuplu este absentă atunci când, fie nu sunt vizibile manifestările sale, fie nu este nici măcar conştientizată chiar de către persoana în cauză.
Dorinţa de a fi în cuplu cu un partener de sex opus există chiar şi numai la nivel inconştient încă din momentul în care copilul intră în etapa oedipiană la vârsta de 4-5 ani. Să vedem ce se întâmplă cu această dorinţă în istoria individului şi ne vom referi numai la partea feminină pe care o luăm în discuţie. Evident, primul partener ales de fetiţă este tatăl. Acest obiect de relaţie poate să satisfacă sau poate fi dezamăgitor într-o etapă în care se cimentează tipul de alegere sexuală pentru toată viaţa. Este evident că prima iubire şi, eventual, prima dezamăgire a femeii este în relaţia cu tatăl. Poziţionarea celor doi în cuplul fetiţă-tată este, desigur, modelul tuturor relaţiilor ulterioare în viaţa de femeie. Astfel, femeia îşi va alege întotdeauna partenerul în funcţie de imaginea tatălui. În funcţie de înseamnă fie asemenea, fie total opus. Trăsăturile dominante ale tatălui, fata de care fetiţa este nevoită să-şi construiască modalităţi adaptative de răspuns, fie sunt reluate ca atare, fie sunt transformate în contrar în alegerea partenerului.
toţi sunt la fel.
O viziune optimistă este:
voi putea găsi pe cineva mai bun.
Întrebarea ar fi: poate într-adevăr să găsească pe cineva mai bun? Adică, de când a suferit dezamăgirea, şi-a schimbat ea modalitatea inconştientă de alegere? Alegând cu aceleaşi date psihice, evident că va alege acelaşi tip de obiect. Nu este vorba de ghinion în repetiţia dezamăgirii. Femeia dezamăgită ar avea vreo şansă de a nu repeta suferinţa în cazul în care şi-ar asuma partea de contribuţie sau „vină”, cum se spune atât de justiţiar. Femeia dezamăgită este coautor la propria dezamăgire, în primul rând pentru că ea este autorul alegerii partenerului dezamăgitor. Aşadar, teama de un nou eşec este pertinentă, dar nu este justificată prin aşa-zisa fatalitate sau prin generalizarea pesimistă
toţi sunt la fel,
ci prin faptul că
oricum ea va alege la fel.
Există însă femei care reuşesc ca la un moment dat să aleagă altceva, adică să facă o alegere bună, nu una autodistructivă. Acest lucru este posibil în momentul în care ea reuşeşte să se maturizeze emoţional, fapt ce nu ţine de parcurgerea vârstelor cronologice ci, de alţi factori.
viaţa de cuplu, decât dacă este vorba despre o stare permanentă din care nu există premisele de ieşire neexistând disponibilitatea psihică a femeii de a avea un partener. Însă, a fi singură reprezintă şi indispensabila condiţie pentru a forma ulterior un cuplu. Femeile care nu au capacitatea de a fi singure nu au nici şansa de a-şi construi la un moment dat o relaţie echilibrată cu un partener. Multe femei aflate într-o relaţie acceptă compromisuri dureroase din cauza dependenţei de a fi cu un bărbat şi speră că la un moment dat va apărea Făt-Frumos care le va scăpa de „zmeu”. În realitate, nu aşteaptă decât să-şi deplaseze dependenţa pe un alt obiect presupus mai bun.
nu este luată de nimeni,
expresie ce reflectă diferenţa tradiţională activ-pasiv între bărbaţi şi femei, diferenţă care, în realitate, este mult nuanţată.
Foto: James Forbes / Unsplash
 Georgiana Brănişteanueste candidat – Societatea Română de Psihanaliză. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
