Ce păcat că politicienii nu citesc etologie!

Şi tot în biologie, susţine el, se află şi soluţia pentru evitarea conflictelor.

Născut la Viena, în 1928, etologul austriac a fost elevul şi colaboratorul lui Konrad Lorenz, celebrul fondator al psihologiei comparate. Aşa cum se poate vedea şi în volumul Agresivitatea umană, Eibl-Eibesfeldt nu iubeşte speculaţiile şi nici nu este un spirit extrem de disciplinat, de sistematic. Din contră, preferă studiul pe teren şi puţinele sale ipoteze sunt însoţite de nenumărate exemple din lumea animală sau din cea a triburilor studiate la prima mână. Etologul austriac a cercetat mai cu seamă societatea boşimanilor, criticându-i tot timpul pe antropologii care apărau mitul ”bunului sălbatic”, al omului primitiv paşnic, lipsit de tentaţia conflictului.

Agresivitatea nu este singura trăsătură moştenită dinspre rudele noastre necuvântătoare. Un exemplu pentru asemănările dintre evoluţia biologică şi cea culturală se referă la găsirea unui partener sexual.

La mai multe păsări, legătura dintre partenerii cuplului este menţinută prin ritualuri de sincronizare. Partenerii unui cuplu cântă împreună o melodie. Conlucrarea este atât de bună, încât creează impresia că auzim o singură pasăre. Şi la oameni întâlnim ritualuri de conlucrare comparabile. În dansul de transă, de exemplu, femeile cântă şi bat tactul, iar bărbaţii dansează.

Să revenim la tema cărţii, agresivitatea şi, în subtext, războiul. O preocupare de înţeles din partea unui om de ştiinţă trecut prin cel de-al doilea război mondial, dar şi prin angoasa bombei atomice.

Şi războiul modern urmăreşte cucerirea de teritorii, surse de materii prime şi forţă de muncă. Războiul nu poate fi explicat nici prin instincte dereglate, nici prin necrofilie sau alte degenerări patologice ale vieţii instinctuale a omului. E vorba de o formă specific umană a agresivităţii intergrupale folosită în concurenţa pentru teritorii şi bogăţii ale naturii,

aflăm din volumul Agresivitatea umană, republicat de curând la Editura Trei.

Agresivitate există şi în cazul animalelor, însă în interiorul speciei, aceasta este micşorată pe cât posibil. Lupta dintre masculi devine mai degrabă demonstrativă, ca un soi de turnir, evitându-se vătămarea inutilă. Spre exemplu, peştii piranha din Amazon nu-şi folosesc dinţii fioroşi atunci când se confruntă cu rivalii din aceeaşi specie. Ei se mulţumesc să-i lovească lateral cu coada, provocând cât mai puţine răni. În schimb,

Să luăm exemplu de la felul în care animalele ritualizează violenţa şi minimizează vătămările, ne sfătuieşte Eibl-Eibesfeldt. El aminteşte totuşi că astfel de “turniruri” pot fi remarcate în anumite triburi, dar şi în dreptul internaţional care include protecţia prizonierilor şi civililor în timpul unui război. Un alt exemplu: în unele triburi australiene, în conflictele dintre bărbaţi, nu pot fi ţintite decât picioarele adversarului. Desigur, ritualizarea agresivităţii este doar o cale spre pacificare. Putem învăţa multe alte lucruri din comportamentul animal, însă există ceva ce defineşte doar fiinţa umană.

De vreme ce un grup de maimuţe nu va decima un alt grup pentru a obţine un nou teritoriu, ci se va mulţumi să-şi demonstreze forţa prin gesturi ostentative, se pune problema de ce oamenilor le vine atât de uşor să-şi ucidă semenii, să ucidă indivizi din propria specie. Simplificând lucrurile, explicaţia ar suna cam aşa: oamenii se organizează în civilizaţii cu o limbă proprie, cu obiceiuri specifice, ajungând să-şi închipuie că “străinii” ar fi, cumva, din altă specie, din cu totul altă plămadă.

Faptul că adesea altor oameni li se contestă calitatea de om deplasează conflictul la nivelul relaţiilor dintre specii.

La aceasta se adaugă şi faptul că, de obicei, grupul se identifică şi cu teritoriul pe care îl are în comun şi îl apără în faţa străinilor. Odată ce agresivitatea umană a fost descifrată, soluţiile vin fără întârziere.

Într-o manieră utopică, Eibl-Eibesfeldt propune pământenilor să aibă tot timpul nişte rezerve teritoriale pe care să le pună, la nevoie, la dispoziţia popoarelor sau grupurilor rămase fără spaţiu vital, cum ar fi populaţiile atacate de deşertificare. În al doilea rând, volumul Agresivitatea umană susţine importanţa abilităţii culturale de a-i considera drept fraţi chiar şi pe străini, ajungând la o conştiinţă a umanităţii care să depăşească graniţele grupului. Această atitudine umanistă este, de fapt, înrădăcinată într-o tendinţă naturală spre socializare, dar poate fi întreţinută şi de ritualuri de genul sărbătorilor, darurilor sau formelor de politeţe. Totul pare clar şi frumos. Însă, vorba autorului, ce păcat că politicienii nu citesc etologie!

Victor Popescu