…este titlul articolului semnat la 16 martie de Daniel Clinci în revista constănţeană Tomis. O succintă trecere în revistă a contribuţiilor lui Freud în domeniu, din care selectăm următorul fragment.
Marx, Nietzsche, Freud: civilizaţia şi neajunsurile saleCitindu-l pe Freud cel din scrierile sale de teoria culturii întrevedem ideile lui Marx, dar şi ale lui Nietzsche, în egală măsură. Dacă filosoful socialist făcea intriganta remarcă: „religia este opiu pentru mase”, Freud continuă această critică în textele sale, afirmând că religia este o nevroză colectivă, o angoasă în masă, iar în ultimă instanţă, cu aceleaşi cuvinte pe care le folosea Marx, „o iluzie”. În introducerea la critica pe care o face filosofiei dreptului a lui Hegel, Marx vorbeşte despre funcţia compensatorie a religiei pentru individ şi comunitate, despre faptul că ea este o ideologie, o fericire artificială care stă în calea obţinerii fericirii reale. Pentru a renunţa la iluzii, spune Marx, trebuie eradicate condiţiile care îl fac pe om să recurgă la iluzii.
Nu altceva spune Freud despre religie şi civilizaţie, în general. Viaţa provocând omului destul de multe dificultăţi, acesta are nevoie de construcţii „auxiliare”, iar psihanalistul identifică trei tipuri: satisfacţii substitutive, divertisment, substanţele stupefiante, şi continuă precizând că numai sistemele religioase au construit un scop pentru viaţa omului. Astfel, atât la Marx, cât şi la Freud, religia este o ficţiune necesară, care oferă o satisfacţie aproape reacţionară, oedipiană, „civilizată”.
Civilizaţia înseamnă, pentru Freud, atât „religie”, cât şi conştiinţă morală, dar şi avans tehnologic. Deşi omul de azi (sau de la 1930, când apare studiul Angoasă în civilizaţie) este un fel de zeu-proteză, fiind înzestrat din partea tehnicii cu atât de multe aparate care îi oferă experienţe imposibile cu ceva timp în urmă, spune Freud, acesta nu este fericit. Ajungem aici într-un punct esenţial al discuţiei noastre, poate chiar la esenţa a ceea ce crede Sigmund Freud despre civilizaţie: aceasta se opune fericirii. Civilizaţia împotriva fericirii: toate produsele progresului tehnologiei nu au rolul de a ne face fericiţi, chiar dacă ne oferă proteze, ne transformă în zei, ne eficientizează vieţile etc. Toate acestea pentru că civilizaţia inhibă în om instinctualul, aşa cum l-a inhibat în populaţiile arhaice sub forma totemismului, la evrei sub cea a monoteismului etc., deci conştiinţa morală se opune explicit fericirii, adică satisfacţiei instinctelor.
Dacă civilizaţia are un rol inhibitor asupra instinctelor, iar energia sexuală este reprimată, atunci ea se va defula pe altă cale. Calea pe care această expiere merge este cea a violenţei, a agresiunii. Astfel, Freud poate explica motivul pentru care istoria civilizaţiei umane este dominată de conflicte violente, de crime, de conflagraţii: interdicţia primă, cea care a urmat asasinării tatălui, nu funcţionează decât în comunităţi mici, iar acolo doar în condiţiile în care există excepţii periodice. Pentru Freud, deci, omul nu este un animal social, moral sau cultural, ci unul agresiv, violent, îndreptat împotriva semenilor săi, o atitudine pe care nici cea mai înaltă formă de civilizaţie n-o poate stăpâni, ba, mai mult, ea o întreţine şi o amplifică pentru că inhibă celălalt aspect, erotic, sexual.
Este util să amintim faptul că Nietzsche gândea în mod similar când spunea că moralitatea se opune vieţii, deconspirând-o drept „nihilism”. Şi Nietzsche se referea la civilizaţia iudaică a resentimentului faţă de comiterea „păcatului originar”, dar, mai ales, la civilizaţia creştină europeană care a proliferat utilizarea violenţei pentru a impune metafizica negativă, a lui nihil. Atât la Freud, cât şi la Nietzsche, exaltarea vieţii extramorale divulgă faptul că omul creează metafore care să îi susţină supravieţuirea într-o lume, prin constituţie, ostilă, creează ficţiuni cum sunt morala, religia, gândirea şi, în ultimă instanţă, civilizaţia. În a doua Consideraţie inactuală, Nietzsche vorbeşte despre cum omul, fiind dominat de conştiinţa istorică, ar dori să existe într-un etern prezent, asemenea animalelor. Dionisiacul nu era nimic altceva decât această formă de a exista fără un punct de origine, fără ancorarea în istorie, fără conştiinţă morală şi cu instinctele eliberate de sub povara opresiunii „civilizaţiei”. Afinităţile dintre Nietzsche şi Freud sunt profunde, ele ne demonstrează că ideea opoziţiei dintre „păcat originar”, civilizaţie şi morală, pe de-o parte, şi fericire extramorală, pe de altă parte, este complet îndreptăţită.
Neajunsurile civilizaţiei se regăsesc într-o măsură sau alta şi la Heidegger, care vorbea despre acea stare de Gestell, care este esenţa tehnicii şi care circumscrie omul, apropiindu-se destul de mult de dezamăgirea pe care Marx, Nietzsche sau Freud o exhibă în faţa manifestărilor civilizaţiei. Dorinţa omului de a se întoarce la origini, înainte de crearea conştiinţei morale, exprimă starea de nevroză în care, într-o formă sau alta, omul a învăţat să locuiască, dar care îşi demonstrează periculozitatea în anumite momente, când forţa violenţei pare inepuizabilă.
Descoperim pe această cale un alt Freud, unul care nu se rezumă la analiza psihanalitică şi care organizează o opinie despre istorie, o perspectivă care se înscrie în rândul celor care au avut bogate filiaţii. Pe lângă urmaşul său psihanalist, Jacques Lacan, freudo-marxismul şcolii de la Frankfurt (Marcuse, Adorno, Horkheimer et al.) şi teoria critică elaborată de Deleuze şi Guattari au demonstrat că investigaţiile lui Freud pot fi utilizate în discursul cultural.
