În vederea participării la şedinţa interpretativă din octombrie a Asociaţiei Interdisciplinare de Psihanaliză Aplicată (AIPsA), ce se va desfăşura sâmbătă, 16 octombrie, de la ora 18 (detalii aici), cu tema „Spaţiu şi timp la Marcel Proust”, psihanalistul Brînduşa Orăşanu, care va susţine tema, a realizat o selecţie de citate din opera În căutarea timpului pierdut, ca repere în discuţie. Le redăm mai jos.
Un om care doarme ţine în cerc, în jurul său, firele orelor, rânduiala anilor şi lumilor. Le consultă din instinct când se trezeşte şi citeşte în ele, într-o clipă, punctul de pe pământ pe care-l ocupă, timpul care s-a scurs până ce s-a trezit. (1913, p. 19).
Nimeni nu înţelesese nimic [din însemnările anterioare cărţii]… mă felicitară pentru faptul de a le fi descoperit [adevărurile] la „microscop”, pe când eu mă servisem, dimpotrivă, de un telescop pentru a observa lucruri foarte mici, într-adevăr, dar situate la o distanţă mare, fiind, fiecare dintre ele, o lume. (1927, p. 361).
Sunt mulţi ani de atunci. […] De asemenea, e mult de când tata a încetat de a mai fi în stare să-i mai spună mamei: „Du-te cu micuţul”. Posibilitatea unor asemenea clipe nu va mai renaşte niciodată pentru mine. Dar de la un timp încoace, dacă ascult, încep să percep foarte desluşit suspinele pe care am avut
puterea să le reţin în faţa tatii şi care n-au izbucnit decât când m-am regăsit singur cu mama. În realitate, n-au încetat niciodată […] Mama petrecu noaptea aceea în odaia mea […], puteam să plâng fără să păcătuiesc […], un soi de pubertate a mâhnirii, a emancipării lacrimilor. (1913, p. 50-52, subl. mea).mama nu urca în odaia mea […] sărutarea de preţ şi fragilă pe care mama mi-o încredinţa de obicei în pat, înainte de a adormi, trebuia să o duc din sufragerie în odaia mea şi s-o păstrez tot timpul cât mă dezbrăcam, fără să i se spulbere gingăşia, fără să i se risipească şi să i se evaporeze însuşirea volatilă. (1913, p. 37, subl. mea).
această frântură de peisaj […] pluteşte nesigură în mintea mea […] fără să fiu in stare să spun din ce ţară, din ce timp – poate numai din ce vis. Dar trebuie să mă gândesc la [anumite locuri evocatoare de stări afective] ca la nişte zăcăminte adânci ale solului meu mintal. […] Fie că a secat în mine credinţa care creează, fie că realitatea nu se mai formează decât în amintire. (1913, p. 199, subl. mea).
Ar fi trebuit să fiu fericit, dar nu eram […] Dacă aş fi îndrăznit, i-aş fi spus acum mamei: „Nu, nu vreau, nu te culca aici!” [căci] era din parte-i o primă abdicare în faţa idealului pe care-l făurise pentru mine. (1913, p. 52).
Cum aş fi renunţat la toate ca să pot plânge noaptea întreagă în braţele mamei! […] am învăţat să deosebesc aceste stări ce se succed în mine în anumite epoci […] când una revine ca s-o gonească pe cealaltă. (1913, p. 198).
Din seara aceea, când mama abdicase, data, împreună cu moartea lentă a bunicii, şi declinul voinţei şi sănătăţii mele. (1913, p. 365).
Experimentasem prea mult neputinţa de a smulge realităţii [exterioare] ceea ce se afla în adâncul fiinţei mele. (1927, p. 197).
scriitorul trebuie să împrumute mijloace de la alte arte când descrie un caracter, „pentru a i se simţi volumul”. (1927, p. 353).
după moarte, Timpul se retrage din corp. (1927, p. 367).
Atunci când răsunase, existam deja, şi de atunci, pentru a mai auzi acest clinchet [înăuntru, în amintire], trebuia să nu fi fost vreo discontinuitate, să nu fi încetat să exist. (1927, p. 367).
mă înhămam la lucrarea mea în ajunul morţii (1927, p. 361).
Trezirea impresiilor „verifica veridicitatea unui trecut pe care-l învia… bucuria realităţii regăsite reprezintă verificarea adevărului. (1927, p. 199, subl. mea).
Memoria „prelungeşte în ordinea timpului trupul drag”, iar spaţiul restrâns rezervat trupului, transformat în Timp, devine „un loc, dimpotrivă, prelungit peste măsură, deoarece [oamenii] ating simultan, ca nişte uriaşi scufundaţi în ani, epoci atât de distanţate” (1927, p. 367, subl. mea).
Pentru a deveni vizibil, Timpul caută trupuri. (1927, p. 245).
Bibliografie
