Sambata, 16 octombrie, aipsarzii si prietenii lor – un public foarte numeros, activ si avizat in domeniu, dupa cum s-a vazut in cele doua ore – s-au reunit dupa vacanta mare pentru a discuta o tema nu chiar noua pentru psihanaliza, dar permanent de actualitate: timpul.
Invitatul nostru, doamna Brindusa Orasanu – psihanalist formator si supervizor al Asociatiei Internationale de Psihanaliza – a avut o prezentare foarte bogata de psihanaliza aplicata la literatura, obiectul interpretarii fiind romanul marelui scriitor francez Marcel Proust, In cautarea timpului pierdut, volumele I, Swann, si VI, Timpul regasit.
Pentru cei care n-au avut ocazia sa participe la sedinta AIPsA, redau foarte succint cateva idei ce au fost dezvoltate pe parcursul prezentarii si al interventiilor. Nu va asteptati, deci, ca micul meu articol sa dubleze prezentarea!
Daca sunteti temperamente active, este posibil ca scriitura lui Proust sa va plictiseasca pentru ca epicul la el e un fir aproape imperceptibil pe care este mai bine sa nu il cautati. A fost si primul indemn pe care ni l-a facut Brindusa Orasanu, intrebandu-ne in deschiderea sedintei daca si cand l-am citit, ceea ce ne-a dat fiecaruia un “search” cu iz autoreflexiv pentru recuperarea propriilor amintiri din adolescenta si elaborarea ambivalentei fata de autor.
Daca sunteti firi contemplative, luati-va timp din plin la dispozitie ca sa va puteti bucura de curgerea unei scriituri profund lirice, absolut geniale!
In sfarsit, firile analitice, inclinate catre detaliu, cred ca vor avea un material bogat si satisfacator pentru ca fiecare fraza a lui Proust nu-mi pare altceva decat o picatura de timp subiectiv, afectiv, recuperat:
Nimeni nu înţelesese nimic [din însemnările anterioare cărţii]… mă felicitară pentru faptul de a le fi descoperit [adevărurile] la „microscop”, pe când eu mă servisem, dimpotrivă, de un telescop pentru a observa lucruri foarte mici, într-adevăr, dar situate la o distanţă mare, fiind, fiecare dintre ele, o lume. (1927, p. 361).
In sensul acesta si prezentarea Brindusei Orasanu ne-a indemnat in continuare sa il citim asa cum ascultam pacientul in cabinet, raspunzand asocierilor libere cu atentie flotanta. Asa cum recomandarea pentru pacient este de a spune tot ce-i trece prin cap fara a omite nimic in mod intentionat, recomandarea pentru psihanalist (formulata de Freud) este de a-l asculta acordand o egala importanta relatarilor. Asadar, termenul de atentie flotanta desemneaza activitatea psihanalistului prin care acesta se lasa purtat de libera asociatie verbala a pacientului, aceasta fiind singura care decide directia discursului. Mergand pe aceasta paralela, s-a spus ca textul lui Proust creeaza in cititor stari emotionale asa cum materialul analitic, in cabinet, provoaca un contratransfer.
Recuperarea timpului afectiv de catre scriitor este un demers in stransa legatura cu recuperarea spatiului – intern si extern – si a reprezentarilor. Tranzitionalitatea intre timp si spatiu – momentele temporale ocupand un spatiu psihic inconstient – este permanent surprinsa si de catre clinica psihanalitica in care intalnim “timpul” ocupand un loc psihic de unde isi asteapta randul (“Inca n-am crezut lucrul asta!”).
Legatura intre opera artistica si psihanaliza a fost surprinsa pentru prima data de Freud (v. Eseuri de psihanaliza aplicata), lipsindu-i insa legatura cu notiunea de contratransfer.
Proust ne suscita contratransferul prin faptul ca demersul lui literar este dublat de unul emotional, de recuperare a istoriei personale extrem de timpurii, in special legata de figura materna dorita, pierduta, cautata si regasita in scriitura asa cum pacientul o regaseste si recreaza in relatia transferentiala din cabinet.
Sunt mulţi ani de atunci. […] De asemenea, e mult de când tata a încetat de a mai fi în stare să-i mai spună mamei: „Du-te cu micuţul”. Posibilitatea unor asemenea clipe nu va mai renaşte niciodată pentru mine. Dar de la un timp încoace, dacă ascult, încep să percep foarte desluşit suspinele pe care am avut puterea să le reţin în faţa tatii şi care n-au izbucnit decât când m-am regăsit singur cu mama. În realitate, n-au încetat niciodată […] Mama petrecu noaptea aceea în odaia mea […], puteam să plâng fără să păcătuiesc […], un soi de pubertate a mâhnirii, a emancipării lacrimilor. (1913, p. 50-52).
Despartirea de mama la culcare, traita ca definitiva, este o fantasma specifica stadiului oral in care obiectul intern bun nu este suficient de crescut pentru a-si capata constanta pe perioada absentei fizice a obiectului de relatie. Presupunem ca trairea separarii intr-un mod atat de traumatic are loc de obicei in urma unui sevraj prematur si brusc, iar aici incercarile de a elabora prin lacrimi doliul sanului pierdut par a fi interzise (fantasma parentala deseori nu permite “emanciparea lacrimilor” Eului, considerat astfel prea slab). Dar sensibilitatea insuficient recunoscuta isi cere drepturile de exemplu in somatizari:
Din seara aceea, când mama abdicase, data, împreună cu moartea lentă a bunicii, şi declinul voinţei şi sănătăţii mele. (1913, p. 365).
Astmul ne apare evident ca o fixatie orala a acelui moment; ritmicitatea respiratorie asemanandu-se cu cea a timpului, este de inteles ca recuperarea acestuia devine aproape vitala, reparatorie. Obiectul bun din copilaria timpurie, insuficient instaurat atunci, mult prea fragil, isi afla reconstructia la maturitate prin recuperarea amintirilor: senzatii, reprezentari, afecte retraite pentru a-i suplini prezenta efemera:
mama nu urca în odaia mea […] sărutarea de preţ şi fragilă pe care mama mi-o încredinţa de obicei în pat, înainte de a adormi, trebuia să o duc din sufragerie în odaia mea şi s-o păstrez tot timpul cât mă dezbrăcam, fără să i se spulbere gingăşia, fără să i se risipească şi să i se evapore însuşirea volatilă. (1913, p. 37).
Amintirile ecran (concept freudian) apar ca piesele de puzzle cautandu-si locul potrivit in peisajul istoriei personale; ele ajuta intotdeauna travaliul recuperativ pentru ca recompun unitatea spatiu-timp:
această frântură de peisaj […] pluteşte nesigură în mintea mea […] fără să fiu in stare să spun din ce ţară, din ce timp – poate numai din ce vis. Dar trebuie să mă gândesc la [anumite locuri evocatoare de stări afective] ca la nişte zăcăminte adânci ale solului meu mintal. […] Fie că a secat în mine credinţa care creează, fie că realitatea nu se mai formează decât în amintire. (1913, p. 199).
Ambivalenta conflictuala pe care o traieste atat de puternic copilul in momentul in care tatal si mama abdica de la regula interdictiei ne-a pus pe ganduri – si pe discutii, pentru ca pare un moment crucial in evolutia ulterioara a autorului-personaj. Se pare ca in el interdictia persista, iar anularea ei in relatie nu face decat sa-l arunce pe copil dintr-o disperare certa intr-o bucurie nesigura:
Ar fi trebuit să fiu fericit, dar nu eram […] Dacă aş fi îndrăznit, i-aş fi spus acum mamei: „Nu, nu vreau, nu te culca aici!” [căci] era din parte-i o primă abdicare în faţa idealului pe care-l făurise pentru mine. (1913, p. 52).
Legea lasa loc vinovatiei si pedepsei (boala), deoarece el nu mai corespunde fantasmei parentale: daca sunt iubit asa cum vreau eu, nu mai sunt iubit ca pe obiectul pe care parintii si-l doresc, iar dezamagirea lor este un atac narcisic insuportabil – ar fi discursul latent al textului.
Travaliul de recuperare a mamei partiale, ca personaj-timp, are loc prin reactualizarea senzatiilor de tot felul – auditive:
Atunci când răsunase, existam deja, şi de atunci, pentru a mai auzi acest clinchet [înăuntru, în amintire], trebuia să nu fi fost vreo discontinuitate, să nu fi încetat să exist. (1927, p. 367);
gustative: madlena inmuiata in ceai; tactile: sarutul mamei etc.
Contratransferul la care textul ne antreneaza atat de direct se aseamana izbitor cu mecanismul identificarii proiective, asa cum ne apare in cabinet, pacientul avand o intentionalitate profund inconstienta de a declansa in psihanalist aceeasi stare intoleranta pe care o traieste el.
Discutiile au condus asadar catre asa-zisa latura pragmatica a textului sau intentionalitatea autorului de a comunica prin obiectul estetic continuturi psihice profund inconstiente (s-a lansat ideea ca cea mai valoroasa contributie estetica apare intotdeauna din acele zone psihice inaccesibile constientului). Autorul are efect (inconstient intentionat) prin modul in care spune. Se poate vorbi despre intentionalitate la nivel constient si inconstient, fiind vorba despre un anumit fel de a se extinde spre celalalt caruia ii comunica starea sa. A fost amintit psihanalistul kleinian Donald Meltzer care a vorbit despre fantasma intoarcerii in uter: trauma nasterii este raspunzatoare de apararile fata de impresiile prea puternice la contactul cu lumea exterioara, obiectul estetic devenind in creatie un mod de aparare de acest fel. Timpul in Inconstient este nemasurat (Freud); dislocat de spatiu, el se reaseaza prin scriitura in trup la locul lui:
Memoria „prelungeşte în ordinea timpului trupul drag”, iar spaţiul restrâns rezervat trupului, transformat în Timp, devine „un loc, dimpotrivă, prelungit peste măsură, deoarece [oamenii] ating simultan, ca nişte uriaşi scufundaţi în ani, epoci atât de distanţate” (1927, p. 367).
Timpul cu “t” mic devine timp cu “T” mare: crezut ireversibil, el nu era decat ascuns, descoperit prin scriitura si, instalat la locul potrivit in echilibrul interior, devine o adevarata instanta psihica.
