Când cu mulţi ani în urmă mi-am exprimat dorinţa de a colabora cu teologii, nu ştiam efectiv nimic şi nici nu visam în ce fel şi în ce măsură dorinţa avea să mi se împlinească. […] În cei de-acum cincizeci de ani de muncă de pionierat, pe care îi am în spate, am avut parte de critică pozitivă şi negativă atât de abundentă, încât ştiu să apreciez orice încercare de colaborare pozitivă. Critica din această direcţie e constructivă şi de aceea binevenită.
Considerate superficial, psihoterapia psihopatologică şi medicală sunt foarte departe de zona de interes special a teologului, şi de aceea e de aşteptat ca elaborarea unui limbaj comun, inteligibil de ambele părţi, să ceară un efort deloc neînsemnat. Pentru a realiza acest lucru e nevoie ca ambele părţi să dispună de anumite convingeri fundamentale. De acestea ţine în primul rând recunoaşterea faptului că obiectul eforturilor bilaterale este omul bolnav psihic, care suferă şi care are nevoie să fie luat în seamă atât din punct de vedere somatic, respectiv biologic, cât şi din punct de vedere spiritual, respectiv religios. Problema nevrozei se întinde de la sfera instinctuală tulburată până la ultimele întrebări şi decizii privind concepţia despre lume. Nevroza nu este un fenomen încapsulat
şi precis delimitat, ci o reacţie a întregului individ. O terapie pur simptomatică e interzisă aici, evident mai mult decât în bolile care sunt doar somatice, cu toate că şi acestea posedă întotdeauna o componentă psihică sau un fenomen secundar de natură psihică, dacă nu sunt chiar psihogene. Medicina recentă [1952] tocmai a început să ţină seamă de acest fapt, pe care psihoterapeuţii l-au evidenţiat de multă vreme. În ce mă priveşte, am făcut de multă vreme şi fac necontenit experienţa că o terapie orientată doar biologic nu e suficientă şi că e nevoie de o completare de natură spirituală. Medicul psiholog înţelege limpede acest lucru în cazul viselor care ca enunţuri ale inconştientului joacă un rol deloc neglijabil în terapie. Cine lucrează aici onest şi în spirit critic trebuie să recunoască faptul că înţelegerea viselor nu e un lucru simplu, ci pretinde reflecţii care trec mult dincolo de punctele de vedere pur biologice. Apariţia incontestabilă a motivelor arhetipale în vise este cauza pentru care oricine încearcă în mod serios să înţeleagă cu adevărat visele nu poate evita informarea în domeniul istoriei de idei. Asemănarea anumitor motive onirice cu mitologemele este atât de mare, încât ele pot fi considerate nu doar similare, ci chiar identice. Prin această constatare nu doar visul este ridicat în contextul mai larg al mitologemului, ci întreaga problematică a mitologiei este pusă în legătură cu viaţa sufletească a individului. Dar de la mitologeme la enunţul religios nu e decât un pas. În vreme ce figurile mitice apar ca scheme palide şi relicve ale unei vieţi trecute şi înstrăinate, enunţul religios reprezintă o trăire nemijlocit numinoasă. El este un mitologem viu.
Am redat un citat mai lung, dar cred că destul de lămuritor, cel puţin la un nivel introductiv, din monumentala carte tradusă în acest an la Editura Trei şi semnată de Carl Gustav Jung, Psihologia religiei vestice şi estice. Carte care reprezintă numărul 11 din seria de Opere complete Carl Gustav Jung, iniţiată de Editura Trei – şi totodată numărul 100 al colecţiei “Biblioteca de psihanaliză” a acestei edituri, o colecţie iniţiată încă de la înfiinţarea editurii. Volumul, masiv, are la bază aşa-numitele Terry Lectures de la Universitatea Yale din 1937, dar mult revizuite şi augmentate cu diverse intervenţii ulterioare şi alte texte.
Citatul de mai sus este, spuneam, semnificativ pentru concepţia jungiană asupra religiei, un domeniu la care, precum ştim, marele psihiatru şi psihanalist elveţian s-a oprit mai îndelung – şi în conexiune cu numeroase alte domenii (precum alchimia), care, toate, încercau să dea seamă de manifestările numinosului, o noţiune pe care Jung o preia explicit de la marele teolog şi istoric al religiilor Rudolf Otto. Desigur, este vorba în concepţia lui Jung asupra religiilor despre toate ingredientele care i-au făcut notorietatea: necesitatea cunoaşterii istoriei ideilor, existenţa arhetipurilor, o interpretare originală – prin prisma acestora – a viselor, conexiunile spiritualiste. A rezultat un sistem extrem de nuanţat, de stufos şi de bine articulat, bazat pe o extraordinară cunoaştere jungiană a realităţilor la care se referă, dar totodată, prin statutul său dual, de psiholog abisal cu lansări în domenii culturale precum religia, i-a adus acuze – aşa cum suntem avertizaţi sintetic de pe coperta a IV-a a volumului, probabil de eminentul cunoscător al operei jungiene şi psihanalist Vasile Dem. Zamfirescu: din partea teologilor acuza de “psihologism”, din partea psihologilor şi a psihanaliştilor – pe cea de “misticism”. Avem, bineînţeles, o înţelegere jungiană a religiei din perspectiva inconştientului colectiv şi o diferenţiere fundamentală din acest punct de vedere de perspectiva freudiană, fundată pe inconştientul individual.
Precum am amintit deja, cultura şi cunoştinţele lui Jung, care-i permit să se lanseze în asemenea speculaţii culturale – în ceea ce el numeşte metoda amplificării – aceste cunoştinţe sunt foarte vaste, foarte solide, foarte aprofundate. Aşa încât în studiile acestui volum de 700 de pagini întâlnim interpretări – pe terenul fie al religiei occidentale, fie pe cel al religiei orientale – ale relaţiei dintre psihologie şi religie şi dintre psihoterapie şi asistenţa spirituală, ale dogmei Trinităţii, ale simbolului transsubstanţierii în liturghiei, ale Cărţii tibetane a Marii Eliberări, a relaţiei dintre yoga şi Occident, a cărţii I Ching şi altele. În toate aceste interpretări, Jung se consideră un adept al punctului de vedere fenomenologic,
ceea ce vrea să spună că se ocupă de fenomene, întâmplări, experienţe – pe scurt, de fapte.
Acest punct de vedere nu exclude deducţiile şi chiar speculaţiile, însă perfect licite, după cum chiar autorul o declară:
Sunt de părere că principiile empirismului ştiinţific nu sunt lezate dacă ocazional formulez reflecţii ce depăşesc simpla adunare şi clasificare de materiale experimentale. Cred că, de fapt, experienţa fără reflecţie nici nu este posibilă, deoarece “experienţa” este un proces de asimilare, fără de care nu este cu putinţă nici un fel de înţelegere.
Traseul foarte întins al gândirii lui Carl Gustav Jung în problemele interpretării religiei nu poate fi însă nici măcar rezumat într-un simplu semnal sau cronică, cu atât mai mult cu cât este vorba despre un domeniu şi o problematică foarte ramificate, proteice şi, cum spunea, stufoase. Cel mai bine este de aceea ca volumul Psihologia religiei vestice şi estice, recent tradus la Editura Trei, să fie parcurs şi înţeles pe îndelete, în toate etapele şi nuanţele unei gândiri atât de complexe – şi am putea spune chiar luxuriante.
