Neintegrare, integrare şi dezintegrare la D. W. Winnicott

In Spaima de prabusire (1974) sanatatea si patologicul sunt atribuite de Winnicott dinamicii integrare-dezintegrare, la randul ei depinzand de mediul facilitator:

The individual inherits a maturational process. This carries the individual along in so far as there exists a facilitating environment, andonly in so far as this exists. The facilitating environment is itself a complex phenomenon and needs special study in its own right; the essential feature is that it has a kind of growth of its own, being adapted to the changing needs of the growing individual. The individual proceeds from absolute dependence to relative independence and towards independence. In health the development takes place at a pace that does not outstrip the development of complexity in the mental mechanisms, this being linked to neurophysiological development. The facilitating environment can be described as holding, developing into handling, to which is added object-presenting. In such a facilitating environment the individual undergoes development which can be classified as integrating, to which is added indwelling (or psychosomatic collusion) and then object-relating. This is a gross over-simplification but it must suffice in this context. It will be observed that in such a description forward movement in development corresponds closely with the threat of retrograde movement (and defences against this threat) in schizophrenic illness.

Termenul de „integrare” este folosit de el cu mai multe sensuri (dar sunt sensuri care se completeaza). In „Integrarea Eului in dezvoltarea copilului” (1962) chiar recunoaste:

Tendinta principala in procesul de maturizare poate fi condensata in diferitele intelesuri ale cuvantului integrare

si pana la sfarsitul articolului numai despre aceste sensuri vorbeste (ar fi bine sa revenim cu un comentariu in care sa le rezumam).

Nu cred ca este exclus ca si „nonintegrare” sa aiba mai multe sensuri, asa cum bine ai citat din „Capacitatea de a fi singur”, insa nu cred sa il substituie pe cel de „dezintegrare”; in De la pediatrie la psihanaliza, mai exact in citatul dat de tine, nu stiu daca „nonintegrare” are acelasi sens cu „dezintegrare” sau daca nu cumva vorbeste despre zonele de nonintegrare psihica (insule) existente in psihoze, idee despre care citim ulterior la Andre Green.

Asta se leaga si cu intrebarea unui alt cititor al Cafe Gradivei cu privire la „aparitia” psihozelor la o anumita varsta pana la care individul a functionat normal. Iata raspunsul cu cuvintele lui Winnicott, nu ma pot abtine sa nu dau un citat mai larg:

Clivajul intr-o personalitate apare si se organizeaza din cauza esecului mediului. A existat un esec al mediului general asteptat. In termenii mei, un bebelus este de obicei ingrijit de o mama indeajuns de buna. Ei bine, fie o mama indeajuns de buna a esuat (poate ca era bolnava), fie nu a fost indeajuns de buna. Eu nu voi aduce acuze, ci caut doar etiologia. Aceste aspecte sunt mai usor aplicabile in schizofrenia infantila sau din copilaria timpurie, dar trebuie sa gasim o cale de a le aplica la schizofrenia adolescentului si a adultului, chiar si atunci cand pare ca lucrurile merg bine in copilaria timpurie, iar tulburarea se manifesta clinic doar mai tarziu. Fapt e ca dependenta timpurie continua sa aiba semnificatie, indeosebi in adolescenta si, poate ca, sub o forma deghizata, intreaga viata.