Ma bucur ca organizam un salon virtual la Cafe Gradiva si deja ma fantazez cu un ceai de menta discutand pasionant filosofia relationalistilor. Ma alatur Georgianei, lui Dorin (amfitrionului) si Ioanei in incercarea de a genera un grup de gandire de psihanaliza relationala care sa fie deschis comentariilor virtuale si unor noi voci. Ca orice experiment, si experimentul nostru probabil ca va esua si va avea succes in moduri pe care nu le anticipam acum.
Ideea grupului este sa reflecteze asupra unor idei relationale importante. Filosofia relationala a produs o schimbare epistemologica importanta in psihanaliza si a schimbat conceptele de inconstient, analiza, transfer, parteneriat analitic in moduri pe care noi ne propunem sa le exploram. Ce e important in explorarea noastra este ca nu stim unde ajungem, iar asta o face, nu-i asa, un pic suspecta si provocatoare.
Avem o idee de unde pornim. Pornim cu textele clasice ale relationalistilor, cu Stephen Mitchell, Jessica Benjamin, E. Ghent, Lewis Aron, Thomas Ogden si altii. Eu o sa fiu interesat in mare parte de intersectia intre gen si relationalitate – si anume cum masculinul, femininul, androginul si queer-ul complica si clarifica relatia intre pacient(a) / analizand(a) si terapeut(a) / analist(a). Ce inseamna conflictul si paradoxul in relationalitate? Ce sunt trauma si disocierea? Ce sunt masochismul si sadismul? Cum investigam si generam un spatiu nou, al experientei noi in psihanaliza? Prin discutia cu membrii Salonului vom incercam sa intelegem si sa integram gandirea relationala.
Salonul pentru mine este si un test de relationalitate. Se poate genera un grup de discutii cu oameni aflati pe doua continente? Cat de greu si cat de interesante sunt ideile relationaliste pentru noi, cei care suntem interesati de gandirea psihanalitica? Ce tip de relationalitate vom genera in experimentul nostru? Exista o mica masa critica de interes pentru relationalisti? Astea sunt intrebari care vor contura raspunsuri in timp si, evident, raspunsurile vor fi partiale si incomplete. Dar ce ma intereseaza pe mine in primul rand in Salon este sa conturam un orizont al posibilitatii, care in timp ar putea sa genereze spatii si relatii noi, nedelimitate si negandite inca. Relationalitatea e un experiment si presupune riscuri, dezamagiri, isterie si poate experienta unui alt tip de dorinta. Putem inventa un alt tip de dorinta aici, la Cafe Gradiva?
Haios cum ai pornit tu, Bogdane, cu perspectiva esecului, nu de alta, dar astfel putem evita dezamagirile ulterioare. Inseamna ca avem asteptari mari de la salon, nu-i asa?
Eu una abia astept sa ma introduceti in subiect, si va marturisesc ca mi-ar placea sa ne vedem nu numai virtual ci si fata-n fata.
Cred ca veti fi surprinsi sa aflati ca nu-s putini intersubiectivistii pe meleagurile mioritice. Cel putin teoretic. Ramane sa ne stabilim termenii, cred ca aici dificultatile sunt ceva mai pronuntate, ca in orice limbaj sofisticat, excesiv de nuantat uneori, cum este cel psihanalitic.
Mie mi se pare semnificativ ca relatia devine un al treilea, desi mi se pare usor fortata formula. Aici as vrea sa reflectam un pic, poate ma ajutati voi cu lamuriri.
Cu un pic de curiozitate, deschidere si bunavointa cred ca putem intrema o relatie fructuoasa.
Va astept.
Ma bucur Ioana ca esti deschisa si curioasa cu relationalitatea si intersubiectivismul, si sunt incantat ca ne intalnim virtual.
Eu sa fiu sincer cred ca si sa fii dezamagit este o asteptare mare, nu? Eu am asteptari mari, si sunt curios daca o sa ma dea peste cap in special implinirea unui esec. Asta s-ar putea sa ma multumeasca intr-adevar (!).
Vreau sa aud mai multe in curand despre cum simti tu ideea asta de al treilea. Unii relationalisti scriu acum despre un "anti" al treilea, si imi place ideea asta mult. Poate revin in curand cu ea. Un anti-"al treilea" e cand apar disocieri majore in spatiul analitic, ura si furia dure, de exemplu. Anti-ul asta ameninta posiblitatea fragila a constructiei unui al treilea. Poate scriu despre cum un baetel l-a facut pe un psihanalist gay in terapie "poponar" si cum a reactionat terapeutul. Imi place mult textul asta.
Intersubiectivisti din toate scolile, faceti-va coming out-ul virtual la Salon! Cu termeni confuzi sau nu, orice coming out e dupa mine binevenit (cum mie imi place literatura [si practica] queer, prefer cateodata confuzia). Cat sa mai stam la dulap? Aici si acum e timpul sa ne vedem fata in fata (ok, poate nu fata in fata; poate cuvant fata de cuvant)!
Pai, am intrat deja in tematica… 🙂
@Ioana: Imagineaza-ti (de exemplu) cum, in terapia de cuplu, nu se abordeaza patologia fiecaruia dintre cei doi parteneri (asa cum se intampla in terapia individuala) ci, patologia si dinamica unui al treilea subiect – care e cuplul.
In psihanaliza relationala, ne intereseaza in ce fel functioneaza relatia analitica; vom gasi conceptul de "cel de-al treilea" in textele mai multor autori.
Am inteles din comentariile tale anterioare ca relationalistii tai(nu stiu si daca cei din aripa Boston deasemenea) concep relatia ca pe un al treilea, un ceva care poate fi pus in afara celor doi, intr-un spatiu tranzitional, ca sa-l amintesc pe Winnicott, si beneficiul acestei operatiuni simbolice este acela ca relatia poate fi astfel conceputa si studiata ca un obiect exterior, oarecum autonom.
Desigur, relatia ca obiect exterior da posibilitatea iluziei ca observatorul poate fi ceva mai obiectiv. Sau, si mai mult, ca participantii la relatie pot deveni observatorii propriei relatii ca obiect separat.
E seductiva perspectiva, dar nu sunt convinsa ca e si confirmata de realitate.
Astept sa ne scrii povestea cu baietelul si terapeutul gay.
Da, relationalistii mei sunt mai degraba interesati de cum se produce, sau sunt produsi, de un al treilea, care ar fi un spatiu nou. In spatiul asta nou se produc experiente diferite, daca ele sunt procesate bine sau sunt lasate sa se produca (asteptarile noastre, de obicei, se pun in calea producerii unei experiente noi, pentru ca deja o organizam in asteptari).
O sa apara la cafenea un text de Stephen Mitchell care e un fel de fondator al relationalistilor, unde modelul lor e diferentiat de modelul clasic a lui Freud.
Dupa asta o sa scriu despre cum reactioneaza Ken Corbett in terapie cand un baietel l-a facut faggot (Corbett e printre altele si partenerul lui Michael Cunningham, cel care a scris The Hours).
Imi place cum seducatorul trebuie confirmat de realitate. E, un pic, ca si cum seducatorul ar mai mult ireal si trebuie ancorat in realitate. Poate o sa il ancoram pe "al treilea" in realitate.
Chestia cu seducatorul imi aduce aminte de Wittgenstein. Vi se poate parea exagerata asociatia, dar tin minte cand am incercat sa citesc tratatul si acolo se spunea ceva in sensul relatiei ca un al treilea: daca te simti rau si ceilalti nu-ti confirma ca esti bolnav, atunci nu esti bolnav. Tin minte ca atunci am ras cu pofta si m-am oprit din citit, ca o ingrata nefilosoafa ce eram. Poate ca are legatura cu faptul ca realitatea interna trebuie confirmata de cea externa, ca un al treilea.
Poate era felul lui Wittgenstein de a vorbi despre propria nebunie.
Si mai am o intrebare: il mai trateaza cineva pe Freud ca pe un contemporan? Inca ne mai raportam la el ca la o instanta? Poate a venit momentul sa-l ingropam pe Freud. Mi se pare ca relationalistii fac asta si ma bucur.