Citeştedespre

Exista perioada foarte lungi in terapie, cel putin in cea psihanalitica, clasica, pe divan, in care totul e cand neclar, cand chinuitor. Uneori aveam senzatia ca ma invart in gol, ca accesul la mine a fost blocat de un stapan care are intotdeauna toate cheile, jucandu-se cu mine si dandu-mi cand cheia potrivita, cand nici o cheie, cand un manunchi la care te uiti cu o privire tampa si cu mintea golita. La ce-or fi bune multe chei cand tu nu mai vezi nici o usa, nici o broasca, nici o iesire ori nici o intrare? Nu dureaza mult. Cam pe cand se contureaza niste dreptunghiuri frumos ornate, cateodata colorate si – trebuie spus – din cand in cand deschise, pe care la un moment dat, ca un copil, le numesti incadrandu-le fericit intr-o categorie: “usa”, cam pe atunci, spuneam, te uiti prostit la mainile tale in care zornaiau nu demult obiecte metalice bune pentru a descuia ori incuia: n-a mai ramas nimic din ele. Ai, slava Domnului, o usa in fata si nici macar o amarata de cheie. Te infurii, in sfarsit te infurii, pentru ca de data asta nu mai accepti sa ti se traga presul de sub picioare. S-a tot intamplat inainte. Esti aici ca sa obtii cheia si ca sa te transformi din sclav in stapan.

Sunt insa si scurte – mi se pare important sa subliniez ca sunt scurte – transe de timp in care toate cheile au ajuns in mainile tale ori cel putin asa te simti. Usa e larg deschisa, afara e soare, primavara, iar tu esti vesel si plin de viata. Puzzle-ul pe care tot incerci sa il refaci si-a mai dezvaluit o bucata semnificativa. Cat efort de depus, ce travaliu cutremurator sau arid pana sa ajungi aici! Cred ca de un astfel de moment ma apropii, desi intuiesc ca mai sunt ceva bolovani de dat la o parte cu mainile mele fragile, de copil obligat la o forta suplimentara care sa compenseze absenta celei fizice.

Bunica mea e o femeie a carei tinerete si maturitate au fost marcate de o pudibonderie nevrotica, as spune acum, dupa ce am mai inteles cate ceva la raspantiile istoriei noastre familiale transgenerationale. Presupun c-a fost dificil sa-si poata accepta sexualitatea cu usurinta, marcata de destinul ei (aproape) de copil din flori. Manjita de frati cu carbunele de nesters al pacatului desfraului, mama bunicii mele si-a abandonat dovada propriei sexualitati pe strazile Bucurestiului, copilul ei. Bunica mea si-a purtat crucea de vlastar nedorit, murdar, cu o demnitate si cu o putere inimaginabila. A rezistat unor intamplari de viata pe care eu, acum, cred ca le-as abandona murind. Nu cred sa fi putut avea atat de multa rezistenta incat sa merg inainte singura, complet singura, prin viata. M-am simtit a nimanui de cele mai multe ori, imi este foarte greu inca sa construiesc un acasa sufletesc, mi-am luat viata in maini de la o varsta frageda, dar totusi am stiut ca exista o familie a mea. In mod real ea exista.

Cand am ajuns la bunica in chip de bebelus tacut si mirat, pe ascuns, de complexitatea lumii care se intrevedea in jur, deja isi proiectase propriile temeri ce vizau sexualitatea asupra celor doua fiice ale ei. Una dintre ele este mama mea. Ca o secure a destinului de teama careia tremuram toate, noi, femeile familiei, suprimaseram orice izbucnire a propriilor dorinte sexuale. Unele nascusera copii carora n-au stiut ce sa le ofere, altele, ca mine, inca mai privesc intrigate tesatura aceasta de poveri apocaliptice, gandindu-se ce o fi mai bine sa faca.

Din bebelus am devenit un copil trist, dar nu abatut. Matur, dar necunoscator. Curios, dar nu foarte vioi. Invatasem cumva cu mult inainte sa imi dozez efervescenta, suprimand-o. Totul sau nimic. Am ales nimicul, pentru ca parea a fi mai simplu de obtinut si mai usor de gestionat. La polul opus, totul ii scotea din minti pe ceilalti, iar eu nu ma simteam capabila sa le las un mare nimic drept priveliste proprie, in timp ce imi culegeam totul cu egoismul celei care a inteles ca viata e infim de scurta si avem putine ocazii s-o traim intens. Cum va spuneam, am spus “da” nimicului si mi-am vazut de drum. De fapt, nici macar un drum nu aveam, pentru ca nimicul nu e compatibil cu … nimic.

Am continuat sa cresc vegheata atent de bunica si apasata de tabu-ul empatic insusit, cel al sexualitatii unei femei.

Cateodata ma gandesc ca introiectele noastre sunt ca niste tablouri, intamplari afective ale altora intepenite in noi, ceilalti. Mai sunt momente cand ele pot fi mici parti dintr-un act al unei piese de teatru sau cadrele unui film de foarte lung-metraj. M-a inspaimantat acest mandat cu titlu de blestem, in care femeile acestei familii si-au negat o parte esentiala a feminitatii si mi-au varat pe gat lectia moralitatii cu nuante mult prea psihiatrice, de sorginte patologica. Cred ca in acest fel se explica de ce nu m-am putut apropia de biserica ortodoxa, ba din contra, m-am tinut departe de sceptrul acela apasator, judicativ, care dicta condamnari gratuite transmise pe cale orala.

Singurul moment de izbucnire a sexualitatii s-a soldat cu o poveste care m-a aruncat in negura-anticamera a nebuniei. Spaima, groaza, placerea, iubirea si, la mijloc, mila s-au impletit intr-o armonie pe care am incercat s-o sparg sfredelind-o luni de zile cu incapatanare. Am reusit intr-o zi de septembrie care mi-a deschis larg un orizont al refuzului post-traumatic. Deci legatul strabunicii mele s-a mostenit, a fost acceptat. Urma sa fiu asemenea lor, o femeie ingrozita de dorintele ei si de efectul lor devastator, consecinta a dreptului de a fi. Mi-am trait acest traseu blindata total, fara nici cea mai mica sansa ca vreun barbat sa poata intelege ceva. Eu cu atat mai putin.

Spuneam ca-n terapie vin momente cand puzzle-ul se reface uimitor, pe bucati de viata. Aseara el s-a alipit docil, bland si intelegator cu mine. Bunica a vrut sa ma cunoasca mai bine, astfel ca am pornit impreuna seria unor destainuiri intre femei, ignorand distanta considerabila de aproape cincizeci de ani dintre varstele noastre biologice. Ne-am asumat propria sexualitate fiecare, una in fata celeilalte cu mana pe inima. Ea vorbind despre puterea de a merge inainte alaturi de un barbat care a iubit-o, dar a inselat-o. Eu rostindu-mi propria nefericire izvorata dintr-o relatie care a inchis scenariul transgenerational de viata intr-o cutie ferecata cu multe lanturi. Am ras si am glumit pe tema nevoilor si dorintelor sexuale, dupa care le-am discutat cu seriozitate si ne-am incurajat cu tandrete. Undeva, printre multe cuvinte, mi-a marturisit afirmatia mamei mele care, in inocenta ei, si-a exprimat, cred, o durere ce ma viza pe mine:

Ea nu cred ca o sa aiba niciodata copii.

Finalul convorbirii noastre telefonice lungi mi-a readus in prim plan o amintire. Eram cu parintii mei la bunici acasa. Tatal meu, absolvent al unei scoli tehnice veterinare, eu inca studiam intr-un liceu cu profil medical. Impreuna dezbateam tema avorturilor. Am fost si am ramas o femeie care cauta cu disperare sa evite o sarcina nedorita si, implicit, un avort, iar acum e lesne de inteles de ce. Bunica, oripilata de larghetea cu care o adolescenta sectiona un tabu sub ochii tatalui ei, aproape ca si-ar fi astupat urechile si si-ar fi acoperit ochii rusinata de incestul pe care acest tablou probabil i-l revela.

Ieri urma sa-mi intalnesc terapeuta dupa o pauza de vreo zece zile. Dupa sedinta cu ea trebuia sa merg la o fundatie care oferea un training referitor la o campanie contra avorturilor, derulata cu ajutorul unui program educational despre dragoste si sexualitate, destinat adolescentilor. Am reusit sa ma tarasc la ora de psihanaliza, fara sa mai pot ajunge si sa vizionez acest program, blocata fiind de dureri ingrozitoare datorate celui mai zgomotos ceas biologic al unei femei. Cand vrea sa sune, o face intr-un fel teribil, fara sa i te poti sustrage, fara sa poti sa spui ca nu iti pasa. Iti stoarce lacrimi, te contorsioneaza ca efect al durerii si iti aminteste ferm ca ti-ai asumat un rol la inceputul vietii tale: cel de femeie.

Tarziu in noapte, ma impacam cu bunica mea, fara sa avem habar ca maternitatea in sine lucra pentru si impreuna cu noi. La final sunt convinsa ca am rasuflat usurate amandoua, in timp ce ea mi-a mai spus doar atat referindu-se la fiica ei: