Intr-o lume in care ai zice ca toti suntem psihologi si mare parte dintre noi terapeuti, e greu sa-i mai observi. Dincolo de partea de adevar din constatarea mea asupra careia n-am sa insist acum, gandul meu se indreapta catre terapeutii autentici, cei care si-au dedicat viata celorlalti cu mult inainte de a absolvi o facultate. Scriind acum, am senzatia ca randurile care urmeaza au mai fost impartasite candva. Nu-mi amintesc daca e asa ori ba, insa, daca veti gasi o repetitie, sunt sigura c-o veti intelege asa cum eu deja o fac, cautandu-i explicatii in adancurile mele.
Acum aproape douazeci de ani eram convinsa ca vreau sa studiez Facultatea de Psihologie. Dupa vreo alti zece, continuam sa am certitudini ori poate aveam doar una: sa ajut oamenii. In cuvinte simple. Am mai lasat timpul sa adaposteasca framantarile mele pana cand s-a ivit sansa de a privi in ochii unui om care n-a ezitat sa se daruiasca pe sine celorlalti, dupa care ani la randul i-am urmarit miscarile. De la cele fizice, facute intr-un fotoliu, pana la cele psihice, mai putin vizibile, dar totusi detectabile.
Luna august e luna vacantelor terapeutilor. O prima explicatie pentru acest inceput aceasta ar fi. Cand terapeutii nostri pleaca, ramane un gol de umplut. Cand mamele noastre plecau, le construiam din reprezentari. Au fost si vremuri cand lucrurile nu au fost atat de simple. Angoasa era mai puternica decat capacitatea noastra de-a trai dorul de ele.
Poate ca astazi despre dor e vorba.
Sunt momente cand, ascultandu-i pe ceilalti cu cata usurinta vorbesc despre terapeuti, valuri de furie ma inunda si tot corpul meu se pregateste de un atac-aparare pentru care initial nu am avut cine stie ce explicatii. Am gasit doar nedrept ca puterea de a te pune in slujba oamenilor sa fie complet ignorata, iar in locul acestui mod (corect, ziceam eu) de a ii privi, sa punem judecati puerile. Stiti cu totii ca
terapeutii stau si asculta, nu fac nimic, doar iti iau banii
sau
te fac dependent de ei ca sa le platesti cat mai mult
sau, mai evoluata constatare,
nu zic ca nu sunt buni, dar eu sunt puternic si singur, n-am nevoie de ei.
Terapeuti pentru corp, terapeuti pentru suflete. Blamati si unii si altii, pentru primii mai gasim loc atunci cand durerea fizica nu mai poate fi alinata cu nimic. Alteori, ii cautam cand frica ne patrunde peste tot ori cand speranta trebuie atarnata de umerii cuiva pentru a putea s-o inalti pe un catarg indreptat undeva catre ceea ce ar trebui sa fie laboratorul de minuni numit Dumnezeu.
Ieri am privit un astfel de om. Alaturi a pastrat un scaun. Pe rand, oamenii au venit si s-au asezat, aratandu-ni-se noua, privitorilor. Oameni ca mine si ca tine, cititorul meu. Nebuni, ati spune voi. Exista si nebuni frumosi. Fara legatura cu vreo logica invatata undeva, nu-i asa ca exista atatia normali urati? Poate gresesc. Poate nebunia ar trebui privita in opozitie cu sanatatea, nu cu normalitatea.
Mi-am micsorat ochii pana acolo unde m-am asigurat ca scrutez departe, in istoria celuilalt, strangand din buze pana acolo unde durerea e tinuta sub control. Sa cercetezi nebunia nu e ca si cum ai vedea un film si atat. E un soi de curte pe care trebuie sa i-o faci, sa te apropii delicat de ea, sa-i dai voie sa te cunoasca pentru ca apoi sa te indepartezi putin, atat cat sa ii lasi timp sa te cantareasca. Apoi te va chema chiar ea mai aproape, iar tu o sa-i raspunzi, fascinat de mesajele ei, uneori prea intense, alteori atat de ascunse incat simti nevoia sa fii acolo unde e si ea. In miezul lucrurilor, in inima vulcanului. Un eroism la limita. Nu stii daca te vei mai intoarce sau nu. Ori te vei cufunda in mrejele ei si tu, ori vei iesi ramanandu-ti tie intreg.
Asa am simtit, pentru ca mai tarziu sa gandesc, scriind, omul din scaunul mereu ocupat. Alaturi, oamenii au venit si au plecat. El a ramas, insa, acolo, facandu-se palnie pentru ceilalti. Doar o enorma si curata iubire de oameni te poate face sa ramai printre ei, sanatosi ori bolnavi, disponibil pentru suferintele lor. O imensa modestie izvorata din ingenuncherea in fata maretiei aceasteia a dansului fuzional minte-corp pare sa fie una din cheile esentiale pentru ajutorul oferit celorlalti.
Credem ca-i ajutam pe semenii nostri atunci cand le dam un sfat. Ori atunci cand ne revolta comportamentul lor. Sau cand le judecam deciziile. Si atunci cand nu suntem de acord cu dorintele lor, nu? Nu de putine ori, chiar si cand frustrarile noastre sunt mai mari decat trairile lor, noi continuam sa ajutam. Sau nu-i asa?
O ultima pacienta, o doamna care, de cateva ori, intr-un soi de tandrete sub care se ascundea un mesaj de control,
ai grija ce scrii despre mine, doamna doctor,
isi tot lasa mana pe umarul ei. Ea, doamna doctor, la sfarsitul unei zile pline, i-a atins jucaus varful nasului femeii, intr-un alint pe care l-am perceput ca fiind in tandem cu mesajul pacientei:
E totul in regula, draga mea. Sunt aici pentru tine, esti minunata.
O pacienta care n-a incetat sa ne spuna vreme de aproape o ora, cand in romana, cand in engleza, ca totul este in mainile lui Dumnezeu.
God bless you!
Citind cu multa aplecare aceste minunate randuri ale unui psihoterapeut, plecat si el in vacanta,( ca tot luna august este luna cancediilor terapeutilor.) M-am gandit sa asez cateva randuri, in primul rand de multumire la adresa acestor oameni minunati, ca ajuta si ne ajuta atunci cand noi nu mai vrem, sau, din neputinta sau epuizare sa mai luptam sa vedem ceea ce o minte aplecata TOTDEAUNA CU ADANCA SMERENIE,vede in lungul lui drum spre adancul sufletului aceea durere, care de multe ori cel in cauza nici nu o prinde sa o analizeze. (daca mai poate). acesti oameni minunati, sunt alesi de Dumnezeu, tocmai pentru modestia si iubirea loor interioara pentru semenii lor. Ca ssi preotii acesti oameni sunt daruiti cu un HAR aparte, ce le-a fost dat. Fata si de uni si de alti noi oamenii de rand cand ajungem in fata lor trebuie sa fim extrem de sinceri pentru a putea fi ajutati, ghidati, indrumati spre drumul de lumina din launtrul nostru. Motivele pentru care multi dintre noi nu mai vedem lumina din interiorul nostru, este ca ne-am/ne invartosat intr-un soi de "rautate" ucigatoare pentru noi si mai mai tarziu pentru cei din jurul nostru. Ne deconectam de LUMINA LUI DUMNEZEU, si ajungem sa fim (cum imi place mie sa spun) niste morti umblatori Fara acesti oameni speciali din vietile noastre am fi cu siguranta mai saraci, mai goi, mai fara de drum. Strazile si autostrazile vietii noastre, sau infunda tot timpul, ajungand sa fim straini de noi insine. Cu toata dragostea si respectul, ma inclin cu smerenie in fata preotilor si cu deosebit respect in fata psihoterapeutilor, iar cu iubire ii cuprind pe amandoi. Doua drumuri ce nu pot fi decat intr-o conlucrare perfecta pentru salvarea sufletelor , si uneori vietilor noatre.
ce frumoasa descriere!!! se vede ca e din inima!