Începând de azi, puteţi citi în Dilemateca lunii septembrie dosarul intitulat „C. G. Jung – Cartea roşie”, cu inserturi şi ilustraţii de Carl Gustav Jung din Amintiri, vise, reflecţii, Cartea neagră şi Cartea roşie, precum şi de Sonu Shamdasani – fragmente din introducerea la Cartea roşie, şi o contribuţie de Dorin-Liviu Bîtfoi.
Dosarul este prilejuit de lansarea la 1 septembrie, în limba română, a legendarei Cărţi roşii de C. G. Jung la Editura Trei, eveniment inclusiv bibliofil – şi sincron cu lansarea ei simultană în lume, în diferite limbi de traducere, ce succed ediţia engleză de acum doi ani, cea care a scos la lumină probabil „cea mai importantă lucrare încă nepublicată din istoria psihologiei”, aşa cum s-a spus.
…pot doar „să spun poveşti”. Nu se pune problema dacă sunt adevărate. Întrebarea este numai: este aceasta povestea mea, adevărul meu?
Aşa îşi începe C. G. Jung autobiografia, redactată când e deja octogenar. O declaraţie foarte tipică pentru gânditorul din Küsnacht. Ceea ce contează cel mai mult, ceea ce contează cu adevărat derivă nu din realizările exterioare ale unei vieţi, ci din traseul ei interior. Jung nu are propriu-zis o biografie, ori are una cel mult interioară.
Viaţa mea este povestea unei realizări de sine a inconştientului.
Şi explică, într-un domeniu în care e nevoie, într-adevăr, de explicaţii, multe explicaţii:
Tot ceea ce se află în inconştient vrea să devină eveniment, iar personalitatea vrea şi ea să evolueze, ieşind din condiţiile ei inconştiente, şi să se trăiască pe sine ca întreg. Pentru a înfăţişa acest proces al devenirii mele, nu mă pot folosi de limbajul ştiinţific; căci eu nu mă pot afla pe mine ca problemă ştiinţifică. Numai printr-un mit se poate exprima ceea ce este omul conform intuiţiei sale lăuntrice şi ceea ce pare el a fi sub specie aeternitatis. Mitul este mai individual şi exprimă viaţa într-un mod mai precis decât o face ştiinţa. Aceasta lucrează cu concepte medii, obişnuite, care sunt prea generale pentru a putea satisface multitudinea subiectivă a unei vieţi individuale.
Au trecut aproape cincizeci de ani de la furtuna care i-a marcat definitiv viaţa şi traseul. În 1913, Jung are 38 de ani şi tocmai s-a rupt de Freud, care l-a investit multă vreme drept moştenitorul său… moştenitorul noii ştiinţe ce tocmai se creează, sub ochii amândurora, şi care urmează să stăpânească lumea: psihanaliza… Jung a fost „o mare pierdere”, îi va spune Freud unui apropiat, neconsolat încă de defecţiunea prinţului moştenitor din Zürich. În răstimp, Jung îşi caută drumul personal. Dar nu e uşor. Se află într-o perioadă a incertitudinii, a confuziei, a tatonărilor cele mai nesigure. Şi simte o presiune interioară care creşte, creşte… de la an la an, de la lună la lună devine tot mai puternică, mai compulsivă, mai apăsătoare. Începând cu ajunul Crăciunului 1912, are vise stranii, al căror înţeles îi scapă deocamdată, dar care îi indică, cum i se pare, o activare neobişnuită a inconştientului:
Mă găseam într-o loggia italienească superbă, cu coloane, podea de marmură şi o balustradă de marmură. […] Dintr-odată, o pasăre albă coborî în zbor…
(cf. memoriilor lui C. G. Jung, Amintiri, vise, reflecţii, consemnate şi editate de Aniela Jaffé, Humanitas, 1996 – citatele jungiene provin toate din acest volum). Visele abundă de simboluri arhetipale, nu puţine funerare, de morţi şi morminte.
Mă aflam într-un loc care-mi amintea de Alyscamps de lângă Arles. Acolo se găseşte o alee cu sarcofage care ajung până în dinastia Merovingienilor. În visul meu, veneam dinspre oraş şi am văzut în faţa mea o alee asemănătoare, având un lung şir de morminte. […] M-am oprit în faţa primului mormânt şi am privit mortul. Era un bărbat din anii ’30 ai secolului al XIX-lea. M-am uitat cu interes la hainele lui. Brusc se mişcă şi reveni la viaţă. Îşi desfăcu mâinile şi eu am ştiut că asta se întâmpla numai pentru că-l priveam eu. Am plecat mai departe cu un sentiment neplăcut şi am ajuns la un mort care aparţinea secolului al XVIII-lea. Se petrecu acelaşi lucru: când l-am privit, a prins viaţă şi şi-a mişcat mâinile. Am mers tot aşa de-a lungul întregului rând, până ce am ajuns, ca să mă exprim astfel, în secolul al XII-lea, la un cruciat în pieptar de zale, care şedea şi el întins şi cu mâinile împreunate. Trupul lui părea cioplit în lemn. L-am privit îndelungat, convins că era într-adevăr mort. Dar, deodată, am văzut cum un deget de la mâna stângă începe să i se mişte uşor.
E înfricoşat de întâmplarea aievea a viziunilor. Cu atât mai mult cu cât nu le vede sensul. Se mulţumeşte deocamdată să le consemneze, detaliat – o operaţie foarte importantă, totuşi, esenţială chiar, precum se va adeveri ulterior. Visele se se multiplică şi îl transportă pe Jung într-o lume interioară de o bogăţie şi complexitate pe care nici nu o bănuia, smulgându-l totodată lumii exterioare. Are impresia că nu el visează, ci visele îl visează pe el. Că acele conţinuturi onirice sunt nu doar ale sale, ci vin în mare parte din afară, că au un grad de obiectivitate. Şi nu e vorba doar despre vise, ci şi despre activităţi ritualice care-l preocupă, îl absorb până la uitarea de sine (sau amintirea de sine, de fapt?) şi până la sustragerea intereselor sale cotidiene (care vor rămâne axate doar pe activitatea clinică), precum acel joc cu cuburile care-l entuziasma atât de mult spre sfârşitul copilăriei sale şi care acum ia proporţii neobişnuite şi împrumută mijloacele avansate ale unui adult. Culege pietre de anumite forme de pe malul lacului de lângă casă, le zideşte în structuri care urmează, constrângător, dar şi creativ, un dictat interior…
Fragment din articolul „Reactorul nuclear al lui Jung” de Dorin-Liviu Bîtfoi, in Dilemateca, anul VI, nr. 64, septembrie 2001, în dosarul „C. G. Jung – Cartea roşie” realizat de Simona Sora.
Ce veste buna!