Citeştedespre

Neurastenie, psihastenie și starea de oboseală: burnout-ul în secolul al XIX-lea

29 martie 2022

Mircea Lăzărescu despre corporalitate în psihopatologia fobiei

22 iunie 2022

Tristeţea reactivă şi patologia depresivă

9 mai 2022

(Fragment din Cap. 2, „Carl, băiatul pastorului” al cărţii Jung. O biografie de Deirdre Bair, Editura Trei, 2011. Text publicat cu acordul editurii).

Când Carl avea şase luni, Paul Jung a obţinut o numire la o parohie mai bună în pitorescul Laufen, unde biserica şi casa parohială erau cocoţate chiar deasupra castelului Schloss Laufen, pe Rheinfall, cel mai înalt punct al pragurilor Rinului şi unul dintre

cele mai impresionante locuri naturale din Europa (1).

Casa parohială cu trei etaje, plus toate dependinţele acesteia, ofereau un teren de joacă idilic pentru un băieţel fascinat de arhitectură şi apă (2).
(…)

Carl se juca de obicei singur în Laufen, deoarece părinţii copiilor din sat îi ţineau pe aceştia în mod intenţionat departe de băieţelul straniu, ai cărui părinţi erau atât de ciudaţi (3). El a avut şi alte imagini puternice şi solitare pentru care i-au trebuit ani întregi să le ordoneze şi la care s-a referit uneori în decursul vieţii atunci când săpa în amintirile sale după exemple pe care să le folosească în scris şi la cursuri (4). Una s-a întâmplat în timp ce era cufundat în crearea de mici regate în nisipul care mărginea drumul care ducea de la casa parohială în sus, pe un deal abrupt. A privit în sus, direct în soare, şi a văzut ceea ce părea a fi un bărbat îmbrăcat într-o rochie neagră de femeie. A fost profund înspăimântat şi prin minte i-a trecut rapid gândul că acesta era unul dintre acei iezuiţi periculoşi despre care îl auzise din întâmplare pe tatăl său discutând cu un coleg.

Discuţia lui Paul nu era nici o conversaţie singulară, făcută doar de dragul de a conversa, şi nici o simplă prejudecată protestantă faţă de catolici, căci ordinul iezuit se aflase în centrul disputei politice elveţiene din 1844, când cantonul Luzern a oferit ordinului controlul aşezămintelor sale de educaţie superioară. Sentimentul împotriva puterii şi influenţei învăţământului iezuit a crescut atât de mult, încât iezuiţii au fost declaraţi „un pericol naţional” (5). Deşi Societăţii lui Iisus i se interzisese permanent să mai activeze în Elveţia patru ani mai târziu, în 1848, oamenii încă îşi imaginau ce era mai rău despre „maşinaţiile lor tenebroase” (6). În anii care au urmat, rezistenţa larg răspândită împotriva Societăţii lui Iisus s-a întărit şi s-a adâncit, astfel încât, un sfert de secol după aceea, pe vremea copilăriei lui Carl, iezuiţii erau într-adevăr, pentru majoritatea elveţienilor, o entitate foarte înfricoşătoare şi înspăimântătoare.

Câtva timp, Carl a legat cuvântul „iezuit” de personajul istoric al lui Iisus (7), faţă de care devenise bănuitor. Unul dintre imnurile pe care i le cânta seara mama sa era despre un „Domn Iisus blând”, care era rugat stăruitor să protejeze „acest pui, acest copil”. Astfel, chiar dacă Satana ar fi „devorat” copilul, niciun rău „nu ar fi pus stăpânire” pe el. Adultul Jung credea că e posibil ca băieţelul Carl să fi confundat cuvântul Küchlein (pui) din germana academică cu Chüchli (fursecuri) din dialectul Schwizertütsch şi că el a crezut că mama sa îl ruga pe Domnul Iisus să îl mănânce înainte ca Satana să o poată face. Totuşi, la bătrâneţe, Jung nu a putut să scape de gândul că imnul era o „analogie sinistră” (8) care îl lega în mod nelămurit pe Iisus de ritualurile sumbre ale înmormântărilor protestante şi de preoţii catolici înveşmântaţi în sutane.

Lăsat singur în casă atât de mult timp şi lipsit de tovarăşi de joacă afară, băieţelul se baza pe imaginaţie pentru a se distra, folosind în mod frecvent atât visele, cât şi reveriile pentru a crea jocuri şi ritualuri secrete pe care numai el le putea juca. Paul încerca să compenseze singurătatea lui Carl citindu-i şi spunându-i poveşti. Acestea erau, în cea mai mare parte, din Vechiul Testament şi se concentrau pe eroi, acţiune şi aventură. Iniţial, băieţelul a fost fermecat de căutările şi bătăliile pentru demonstraţii de credinţă, însă peste câţiva ani le-a pus foarte mult la îndoială. Uneori când Carl se juca afară, Paul încerca să îl atragă în conversaţii despre natură, însă, cum el ştia puţin şi nu îi păsa de floră şi faună (9), aceste discuţii nu durau mult. Lumea lui Paul consta din cărţile şi lucrările din biroul său ordonat, astfel că micul Carl era lăsat de obicei singur, să facă ce voia.

Toate aceste experienţe au contribuit la dezvoltarea independenţei băiatului şi, chiar mai mult, la concentrarea sa intensă asupra vieţii interioare. Mai vârstnicul Jung considera că în Laufen, când avea aproape patru ani, a avut primul vis de care îşi putea aduce aminte.

Jung credea că, pe când avea aproape patru ani, a avut primul vis de care îşi putea aduce aminte. Acesta a devenit unul dintre cele câteva vise de care a fost obsedat tot restul vieţii, însă unul pe care l-a ţinut secret până la 65 de ani şi i l-a dezvăluit soţiei sale (10). El considera posibil să fi fost legat de teama sa de preotul iezuit, însă nu a putut niciodată să-l explice în aşa fel încât să fie mulţumit. Visul începea pe pajiştea care se întindea din spatele casei parohiale până la casa paracliserului. În timp ce se juca acolo, a găsit o groapă pe care nu o mai văzuse înainte, care cobora adânc în pământ. Groapa era dreptunghiulară şi căptuşită cu cărămidă, mai degrabă ca un puţ, însă înăuntru era o scară din piatră de aproximativ un metru lăţime.

Îşi amintea că a simţit un amestec egal de teamă şi curiozitate când a coborât şi a găsit jos o arcadă acoperită cu o draperie bogată din brocart verde. A împins-o la o parte şi a văzut o încăpere dreptunghiulară, de vreo cinci sau şase metri, cu un tavan boltit din piatră. Deşi nu putea să determine sursa luminii, era suficientă cât să vadă că pardoseala era şi ea din piatră, acoperită parţial cu un covor roşu care se întindea de la intrare până în celălalt capăt, unde pe o platformă joasă se afla un tron de aur „minunat de somptuos”. Credea posibil să fi fost o pernă roşie pe el, însă exista de asemenea „o structură ciudată” care la început a părut un trunchi mare de copac care aproape că ajungea până la tavan. În vârf era „un ochi”, însă nu „unul care privea”. Semăna, mai degrabă, cu „un cap nedesluşit” (11). Deşi obiectul grotesc era imobil, Carl era totuşi îngrozit că ar putea să se târască precum un vierme spre el şi să-l atace (12). Brusc, în vis a auzit vocea mamei venind din afara încăperii şi de deasupra pământului. A auzit-o spunând:

Da, ia uită-te la el. Ăla este mâncătorul de oameni.

Remarca ei fusese partea cea mai înspăimântătoare a visului şi, mult timp după aceea, i-a fost teamă să meargă la culcare de frică să nu îl viseze din nou. Abia câţiva ani mai târziu şi-a dat seama că viermele sinuos din visul său fusese un falus şi abia decenii după aceea a realizat că fusese un „falus ritualic”.

Când s-a maturizat, ceea ce îl nedumerea cel mai mult în legătură cu visul era remarca mamei sale. Pe ce pusese ea accentul? A spus

Ăla este mâncătorul de oameni

Ăla este mâncătorul de oameni?

Dacă era prima variantă, Jung cel matur considera că era vorba că nici Iisus, nici iezuiţii nu mâncau copilaşi; numai falusul făcea asta. Dacă era a doua variantă, aceasta ar fi însemnat că toţi trei erau „mâncătorul de oameni”. El nu a explicat niciodată cum a ajuns la această concluzie. Totuşi, a echivalat teama pe care a simţit-o la vederea falusului ritualic în visul său cu aceeaşi teamă pe care o simţea la vederea iezuitului adevărat în viaţa sa reală. Nici acest lucru nu a putut să-l explice niciodată, cu excepţia faptului de a spune că orice legat de catolicism şi / sau catolici era „complet altceva”.

Câţiva ani mai târziu, undeva între şase şi şapte ani, părinţii săi l-au dus la Arlesheim într-o vacanţă care a inclus un tur al bisericii baroce bogat ornamentate, care domina piaţa catedralei oraşului. Era prima biserică catolică pe care o vedea băiatul şi, pe când dădea zor să intre înăuntru, s-a împiedicat şi a căzut, s-a tăiat la bărbie şi a sângerat puternic. El a luat asta drept un semn şi a considerat-o o pedeapsă pentru faptul că a fost atât de curios în legătură cu „altceva”. Tot restul vieţii, el nu a putut să intre într-o biserică catolică fără

a-i fi teamă de iezuiţi şi cădere, de sânge şi cădere şi iezuiţi.

Visul despre falus l-a preocupat pe tot parcursul lungii sale vieţi. Nu putea să înţeleagă de ce avusese un astfel de vis la o vârstă atât de fragedă (13) sau cum putea un copil de trei sau patru ani să vizualizeze un falus atât de corect din punct de vedere anatomic (14). În toate reflectările sale, el nu s-a gândit niciodată că preotul, iezuit sau de alt fel, ar fi putut să se expună; nici nu a părut să se gândească vreodată că împărţise dormitorul cu tatăl său de când îşi putea aduce aminte şi că toaleta şi baia din casa de la Laufen erau în aşa fel dispuse încât se putea foarte bine să-şi fi văzut tatăl în diverse stadii de dezbrăcare.

Aşa înspăimântător cum era, el nu a povestit niciunuia dintre părinţi despre vis. Când a vorbit sau a scris despre el în cursul vieţii sale adulte, el a preferat o interpretare simbolică, deşi, ca analist, el legase în mod frecvent o „evaluare a sexualităţii” de sinele „simbolizat ca un falus” (15). Cu câţiva ani înainte de moarte, el a vorbit despre acest vis în contextul a ceea ce a numit „viaţa sa iniţială” (16) şi a spus că nu îşi revenise niciodată de pe urma lui. La bătrâneţe, el şi-a amintit că, atunci când era băieţel, credea că i se întâmplase ceva deopotrivă minunat şi groaznic:

Un mesaj către lume venise la mine cu o putere copleşitoare… şi din acesta a apărut munca mea ştiinţifică… Este uimitor că nu m-a distrus. (17)

[1] The Blue Guide to Switzerland, p. 242. Castelul este acum un restaurant popular; Laufen este un toponim german pentru pragurile unui pârâu sau râu, frecvent utilizat.

[2] În MDR [Memory, Dreams, Reflections], p. 7, CGJ spune că o ieşire pe Lacul Constance când era copil a dus la decizia că trebuia să trăiască lângă un lac. Multe dintre visele relatate în cuprinsul CW au trăsături arhitecturale distinctive.

[3] Henri Ellenberger, „CGJ: His Historical Setting”, în Historical Exploration in Medicine and Psychiatry, ed. Hertha Riese (New York: Springer, 1978), p. 146. În interviul ei cu HE/STA, Frau Charlotte Bertolf-Schulthess părea nedumerită de felul în care CGJ se juca întotdeauna singur.

[4] Jaffé, Protocols, îl citează pe CGJ ca fiind conştient că se repetă, că se gândeşte la lucruri de multe ori şi întotdeauna dintr-o perspectivă diferită. I se părea potrivit să „se învârtă în mod repetat în jurul întrebărilor”, descriindu-şi metoda ca pe „un nou fel de peripatetism”.

[5] Pentru ordinul iezuit în politica elveţiană din secolul XIX, vezi A Short History of Switzerland, de E. Bonjour ş.a. (Oxford: Clarendon Press, 1952), mai ales capitolul 10: „The Foundation of the Federal State”, p. 257 şi următoarele. Vezi, de asemenea, Gordon Craig, The Triumph of Liberalism: Zürich in the Golden Age, 1830–69 (New York: Charles Scribner’s Sons, 1988).

[6] Èugène Sue, The Wandering Jew, 1944–1945, citat în Craig, Triumph of Liberalism, p. 69. Craig citează, de asemenea, „retorica înflăcărată” din „Cântecul Iezuit” de Gottfried Keller, un poem popular care denunţă porunca pentru logodirea „frumoasei mirese, Elveţia, …cu diavolul”. (trad. în lb. română ca Jidovul rătăcitor, ed. Moftul, 1992 — n. tr.)

[7] Vezi Brockway, Young Carl Jung, p. 70, pentru o descriere a felului în care CGJ ar fi putut confunda cuvântul german „Yayzoot” (iezuit) cu „Yayzoo” (Iisus). Deşi CGJ cunoştea lucrarea Life of Jesus de Renan (vezi capitolul 3), o carte foarte populară, despre care s-a vorbit mult în tinereţea lui CGJ, a fost Das Leben Jesu, în două volume, a lui David Friedrich Strauss, care trata Evanghelia ca pe o cronică istorică şi care a marcat un punct de cotitură în critica biblică europeană. (trad. în lb. română ca Viaţa lui Iisus, ed. Cartier, Bucureşti, 1990 — n. tr.). Vezi Craig, Triumph of Liberalism, p. 55–56.

[8] MDR, p. 10. Brockway, Young Carl Jung, p. 69.

[9] CGJ relatează un vis în care este surprins de laboratorul zoologic bine dotat al tatălui său, MDR, p. 213.

[10] Versiunea publicată este MDR, p. 11–15; versiunea de aici încorporează câteva Protocols nepublicate.

[11] Descrisă în MDR ca fiind făcută din piele şi carne; niciunul dintre aceste cuvinte nu este folosit în vreun Protocol.

[12] În MDR, dar nu în Protocols.

[13] Brian Feldman crede că, deoarece acesta este „un vis deosebit de structurat şi complex din punct de vedere cognitiv”, CGJ probabil că l-a visat mai târziu, „în perioada de vârstă cuprinsă între 5 şi 6 ani” („Jung’s Infancy and Childhood”, Journal of Analytical Psychology 37 [1992]: 265).

[14] În unul dintre Protocols de mai târziu, CGJ vorbeşte despre figurile din piatră pe care le-a sculptat în Anglia în 1920, numindu-le „o dezvoltare mai amplă a acelui [obiect cvasisexual din] copac[ul] înspăimântător din visul meu din copilărie” (fragmentul din paranteza dreaptă a fost tăiat de Aniela Jaffé în manuscrisul dactilografiat). Un fragment mult revizuit şi foarte redactat este MDR, p. 23. Printre cele mai accesibile şi respectate aprecieri critice ale acestui vis sunt Marie-Louise von Franz, CGJ: His Myth in Our Time (Toronto: Inner City Books, 1988), p. 17 şi următoarele; Aniela Jaffé, „The Creative Phases in Jung’s Life”, Spring (1972); şi Daniel Noel, „Veiled Kabir: CGJ’s Phallic Self-Image”, Spring (1974): 224–242. Brockway, în Young Carl Jung, p. 70 şi următoarele, oferă o speculaţie interesantă. Richard Noll, în „Jung the Leontocephalus”, Spring 53 (1992): 43–44, n. 2, îi critică pe savanţii jungieni şi îl evidenţiază pe James Hillman, cu The Dream and the Underworld (New York: Harper and Row, 1979), pentru neglijarea tradiţiei lui Mitra şi concentrarea, în schimb, asupra riturilor lui Dionysos.

[15] F. X. Charet, Spiritualism and the Foundations of CGJ’s Psychology (Albany: State Univ. of New York Press, 1993), p. 73, citând Aion. Contribuţii la simbolistica sinelui, O.C. 9, par. 357, p. 263. Vezi, de asemenea, p. 73, n. 80.

[16] Protocols, dintr-o conversaţie dictată lui Aniela Jaffé pe 30 septembrie 1957. Prin „viaţă iniţială” el înţelegea tot ce crease din punct de vedere intelectual, care era în întregime generat de „aceste surse iniţiale de imaginaţie şi vise”.

[17] El se referă la Schreber, care a fost distrus de asemenea vise şi viziuni. CGJ a adăugat că falusul din vis ar putea fi interpretat „într-o modalitate freudiană deoarece falusul este o experienţă primară. Însă el nu este penisul. Este o existenţă enormă, mitologică, exact aşa cum, printre oamenii din India, Sfântul Falus era venerat pe ascuns. În imaginaţie lucrurile apar în această formă. Le-am notat aşa cum mi-au fost transmise. Pur şi simplu el mi s-a prezentat în acest fel. Nici măcar nu ştiam care era relaţia mea cu el, căci pur şi simplu a venit asupra mea şi eu am notat asta în scris.”

www.cafegradiva.ro