Mi-a plăcut mult postarea lui Dorin de acum ceva timp legată de lucrarea lui Jan Köpper, lucrare ce se autocaracterizează ca o investigaţie în procesul zilnic al repetiţiei, utilizând un sistem de instalaţii specifice, ce combină bucle şi proiecţii video multiple pentru înţelegerea repetiţiei în timp şi spaţiu. Întâmplarea a făcut – sau mai bine zis repetiția (hihi) a făcut – ca la câteva zile după ce am admirat lucrarea lui Köpper, să văd un film recent regizat de Carl Bessai care tratează aceeași temă, repetiția. Găsesc că ar fi interesant de amintit în acest punct al discursului că relația mea cu filmele pe care le vizionez este una de o intimitate zdravănă, destul de greu de cuprins sau înțeles pentru cel din exterior. De obicei sunt extrem de selectivă în alegerea peliculelor, iar criteriile după care selectez dinainte ceea ce urmează să vizionez sunt atât de bine sedimentate, atât de bine interiorizate, încât aproape niciodată nu se întâmplă să mă uit la vreun film care să mă dezamăgească ulterior. Nu la fel pot spune despre situațiile de „socializare” în care se întâmplă să mai văd și filme pe care nu le-am ales eu. Repeaters a constituit o situație de acest fel, drept pentru care ar fi rămas în mintea mea sub eticheta de încă un film prost, dacă nu aș fi găsit în el o idee de interpretare care mi s-a părut cel puțin interesantă.
Pelicula este un thriller cu trei tineri dependenți de droguri (doi băieți și o fată) care ajung să se cunoască într-un centru de reabilitare unde se împrietenesc. Întregul curs al acțiunii gravitează în jurul acestor trei personaje prinse într-un labirint al timpului în care sunt sortiți să retrăiască aceeași zi la infinit. Ei sunt singurii care ajung să fie conștienți de acest blocaj în repetiție (puțin cam mult spus conștienți, totuși), deci singurii care ar putea încerca modelarea realității închisă într-o predeterminare rigidă, sau chiar ieșirea din această repetiție. Mobilul de interpretare pe care mi l-am ales pentru aducerea la lumină a producției (lumina ochiului lucrat în direcția psihanalizei, ce-i drept) l-a constituit cifra 3, concept cu care multe dintre filme jonglează și care înfățișează, cel mai adesea, cele trei instanțe ale psihicului și dinamica acestora.
1. Kyle – analog Supraeului. Caracterizat printr-un puternic sentiment de culpabilitate izvorât din relația defectuoasă, aparent, cu sora sa (mama?). Se autoacuză în permanență, încearcă să refacă relația cu sora în fiecare dintre zilele care se repetă (e vorba de aceeași zi, de fapt), dar aceasta îl respinge de fiecare dată. Într-una dintre repetiții Mike, corespondentul Id-ului, îl ucide pe Kyle, moartea acestuia din urmă nefiind suficientă însă pentru stoparea repetiției. Interesant în legătură cu acest personaj mi s-a părut absența tatălui în dinamica lui relațională. Altfel spus, elementul principal în însăși constituirea Supraeului, autoritatea paternă, nu există. O explicație a acestui fapt s-ar găsi dacă am interpreta astfel: tatăl nu este introdus de discursul mamei, ci de cel al surorii. Iubitul ei este, de asemenea, un traficant de droguri (cu care Kyle poate că se identifică) pe care Kyle ajunge să-l ucidă, justificându-și acțiunea pe seama grijii (exagerate) pe care o are pentru sora sa:
Fac asta pentru că asta fac frații mai mari surorilor mai mici! Voi fi fratele tău mai mare!
Nu știu cum sună această explicație altora, dar mie nu-mi sună deloc a protecție, ci mai degrabă a incest! Așa s-ar putea explica și inexistența (nonexistența) tatălui (ucis?).
2. Sonia – corespondentul Eului. Consolidată (instanța mai degrabă decât personajul în sine care este extrem de fragil) pe un puternic conflict interior – e abuzată sexual de propriul tată în copilărie -, este singura care reușește să rezolve acest conflict în comparație cu celelalte două personaje: într-una dintre repetiții în care tatăl său era pe moarte, spitalizat, în mintea fetei se produce vindecarea; tatăl este iertat, iar Sonia, astfel, se eliberează. Nici ea nu este scutită de ucidere, dar nici anihilarea ei nu rezolvă cu nimic repetiția sau, mai bine spus, încetarea acesteia. Interesantă este ideea regizorală a morții fetei: încercând să salveze un adolescent (într-un alt scenariu al repetiției chiar pe Mike, prietenul care simbolizează Id-ul) care vroia să se sinucidă aruncându-se de pe marginea unei cascade, ea însăși cade în vâltoarea apelor învolburate. Ar mai fi de spus că ea este mediatoarea între celelalte două personaje, dezvoltând o relație de iubire / cuplu cu Kyle (supraeul), însă fiind gata să-l ajute pe Mike (id-ul) atunci când acesta e pe punctul de a se sinucide.
3. Mike – Id-ul. Personajul cel mai interesant (cum altfel?), gardian al repetiției (cât mi-a plăcut să-l denumesc astfel!), încearcă să domine această repetiție ghidându-se după principiul plăcerii, sinonim, în acest caz, cu supremația instinctului morții. Astfel, el nu încearcă în nici unul dintre scenarii să iasă din repetiție, ci să subordoneze repetiția propriilor plăceri. De asemenea, îi ucide pe fiecare dintre amicii săi în scenarii diferite ale repetiției fără nicio urmă de regret. În ultima zi (de repetiție) instituie un joc mortal, pervers, de-a v-aţi ascunselea cu celelalte două personaje pe care este gata să le desființeze într-o ultimă anihilare. În timp ce cadrele constitutive acestei secvențe de joc murdar curgeau, mi-a venit în minte imaginea angoasantă a unui ceva care urmărește și urmărește, având un scop precis: anihilarea celui pe care-l urmărește, cel din urmă neavând nicio posibilitate de evadare din acest coșmar. Ca și cum acest ceva ar fi legiuitorul imperativului:
Poți fugi, dar nu te poți ascunde!
În sfârșit, relația lui Mike cu tatăl său este cea mai dificilă, deoarece ea este refuzată de la bun început până la sfârșit de tată. În oricare dintre scenarii, orice tentativă de reconciliere dintre gratii (tatăl aflându-se în închisoare) se sfârșește la fel: tatăl scuipă disprețuitor și-i urlă fiului că nu vrea să-l mai vadă niciodată. Înainte de moartea lui Mike cu care se încheie și filmul, acesta rostește niște cuvinte extrem de sugestive:
Nu m-am împăcat niciodată cu tatăl meu! Nu am făcut-o și nu o s-o fac! Așa că nu mai contează, (totul) poate să se repete de câte ori o vrea!
Nu m-a mulțumit deloc finalul filmului care, aparent, e cu happy-end: Mike moare. Ca și când uciderea lui ar însemna anularea repetiției. Dimpotrivă, anihilarea sa (negarea poate?), va avea drept consecință perpetuarea repetiției. Închiderea cercului, cum s-ar spune. Idee tradusă, de altfel, chiar în ultima secvență filmică: Kyle trezindu-se terifiat ca în fiecare dimineață de repetiție. O ultimă întrebare pâlpâie mocnit, apoi mai tare, până asediază întreaga minte a spectatorului: e posibil ca, chiar prin uciderea personajului malefic, repetiția să nu fi fost combătută? Răspunsul e unul neîndoielnic.
