Poeta americana Anne Sexton a fost internata intr-un azil in 1956 pentru depresie clinica. Anne Sexton a inceput sa scrie poezii in terapie in mod sistematic, iar scrisul de poezie a constituit un exercitiu terapeutic important pentru ea. Aici sunt doua priviri. Prima este cum isi vede ea terapeutul, iar a doua este amintirea doctorului despre cum Anne a ajuns la poezie. Pentru mine e importanta conversatia intre doua perspective diferite, intre cele doua pozitii diferite din terapie, cea a doctorului si cea a pacientei.
Tu, doctore Martin
Tu, doctore Martin, pasesti
de la mic dejun la nebunie. Sfarsit de August,
acelerez prin tunelul antiseptic
unde mortii care misca inca vorbesc
despre cum isi aseaza oasele impotriva fortei
curei. Si eu sunt regina acestui hotel de vara
sau albina care rade pe o tulpina
a mortii.
Stam in linii sparte
si asteptam pana ei deschid usa si ne numara
la portile inghetate ale cinei. Shibbolet-ul a fost vorbit
si ne facem sosuri in vestoanele noastre de zambete.
Mestecam in randuri, farfuriile zgarie si plang ca o creta la scoala.
Nu sunt cutite ca sa iti tai gatul. Fac mocasini toata dimineata. La inceput
mainile imi erau golite, nedesfacute de vietile pentru care au lucrat. Acum
invat sa le iau inapoi, fiecare deget furios care cere
sa repar ceea ce altul va sparge.
maine. Desigur, te iubesc;
te apleci asupra cerului de plastic
dumnezeu al locului, print al tuturor vulpilor.
Coroanele sparte sunt noi
cele pe care le poarta Jack. Cel de al treilea tau ochi
se misca printre noi si aprinde cutiile unde dormim si plangem.
Ce copii mari suntem
aici. Peste tot cresc mai inalta
in cel mai bun pavilion. Treaba ta sunt oamenii,
tu suni la casa de nebuni, un ochi oracular
in cuibul nostru. Pe coridor intercomul iti trimite mesaje. Te zbati
in miscarea copiilor vulpi care pica
ca raurile vietii in gheata.
Si noi suntem ca magia care vorbeste siesi, zgomotoasa si singura.
Sunt regina tuturor pacatelor mele pe care le-am uitat. Sunt inca pierduta?
Imi aduc aminte cu claritate prima sedinta de terapie cu Anne Sexton. Descrierea ei a fost foarte elocventa in privinta incapacitatii ei totale de a duce viata pe care ea credea ca se cere de la ea. Se simtea neputincioasa, incapabila sa functioneze ca sotie si mama, si a exprimat resentimentul pentru ca i s-au luat copii de langa ea. Totusi, ea a recunoscut in acelasi timp ca nu putea sa aiba grija cu adevarat de ei. Ea si-a iubit copii si familia foarte mult, dar nu putea sa se descurce cu rolurile care i se cereau. Desi a incercat foarte tare sa implineasca idealul anilor ’50 al sotiei bune si al mamei, ea gasit sarcina asta cu totul in afara puterilor ei.
Pentru ca eu am crezut intotdeauna ca este la fel de important sa vad ce resurse are pacienta, in aceeasi masura cu determinarea gradului de psihopatologie, am vrut sa explorez resursele si telurile Annei. Ea s-a casatorit devreme si abia a terminat liceul. A regretat in particular lipsa ei de educatie formala, care a contribuit la sentimentele ei de inadecvare. Imi este greu sa comunic cat de persuasiva era lipsa de incredere in sine pe care o avea Anna si cat de complet de incapabila era sa se gandeasca la abilitatile ei pozitive sau calitati personale. Cand am impins-o sa se gandeasca serios la ce ar putea sa faca, ea a gasit in final ca ar putea sa faca doar un singur lucru bine – sa fie o prostituata buna si sa ii ajute pe barbati sa se simta puternici sexual. Era clar ca in cazul ei telurile nu erau un loc de plecare pentru a gasi resurse pozitive pentru a cladi un sens al sinelui.
…La acel punct al conversatiei, totusi, ea s-a intors la o remarca de a mea, aproape fara tinta,
ce spui despre a scrie?
si ea a inceput sa aduca poezii la intalnirile noastre.
...va solicităm sprijinul, dragă cititoare, dragă cititorule. Audiența noastră a crescut foarte mult, cu deosebire în ultima vreme. Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este o publicație online unică, din câte cunoaștem, prin profil editorial, format și continuitate. Din 2007, am publicat mii de articole, eseuri, interviuri, știri, corespondențe și transmisiuni de la evenimente locale, naționale și internaționale, recenzii și cronici, anchete, sinteze și dosare, pictoriale, sondaje, opinii și comentarii - scrise, video, audio și grafice, de psihanaliză și psihoterapie de varii orientări, de psihiatrie, psihologie și dezvoltare personală, dar și sociale, educaţionale şi comunitare, pentru drepturile omului şi nediscriminare, culturale, literare și artistice, istorice și filosofice. Realizarea lor a presupus, cale de mulți ani, o muncă enormă, uneori „la foc continuu” ori „în direct”, consacrând nopți, weekend-uri și vacanțe. Au fost necesare felurite resurse, implicare și bani, toate în regim de voluntariat.
Faptul că ne citiți și că reveniți mereu ne încurajează și ne arată că suntem pe drumul bun. Ca publicație de tip magazin independentă editorial, nefinanţată, apărând într-o piață media vastă și cu mari resurse, avem nevoie de susținerea dv. pentru a face mai departe jurnalism psi de calitate. Fiecare contribuție de la dv., mai mare sau mai mică, este foarte importantă pentru a putea continua. Susţineţi Cafe Gradiva cu 1 euro sau mai mult - durează doar un minut. Vă mulţumim!
Cafe Gradiva - Cultură, societate, psihoterapie este un magazin online de psihologie, psihoterapie, psihanaliză şi psihiatrie şi cu deschidere spre sfera artistică şi culturală, educaţională, socială şi a proiectelor comunitare.
felicitari pentru traducere! suna bine, desi putin ciudat in romaneste… Anne e una dintre poetesele mele preferate (si de suflet). Scorpioanca care-aproape ne-a facut sa credem ca a reusit sa-si imblanzeasca demonii depresiei tabacindu-le bine blana la soare pana cand, inevitabil, a venit furtuna.
"I was thinking of a son. The womb is not a clock nor a bell tolling, but in the eleventh month of its life I feel the November of the body as well as of the calendar. In two days it will be my birthday and as always the earth is done with its harvest. This time I hunt for death, the night I lean toward, the night I want. Well then— speak of it! It was in the womb all along.
I was thinking of a son … You! The never acquired, the never seeded or unfastened, you of the genitals I feared, the stalk and the puppy’s breath. Will I give you my eyes or his? Will you be the David or the Susan? (Those two names I picked and listened for.) Can you be the man your fathers are— the leg muscles from Michelangelo, hands from Yugoslavia somewhere the peasant, Slavic and determined, somewhere the survivor bulging with life— and could it still be possible, all this with Susan’s eyes?
All this without you— two days gone in blood. I myself will die without baptism, a third daughter they didn’t bother. My death will come on my name day. What’s wrong with the name day? It’s only an angel of the sun. Woman, weaving a web over your own, a thin and tangled poison. Scorpio, bad spider— die!
My death from the wrists, two name tags, blood worn like a corsage to bloom one on the left and one on the right— It’s a warm room, the place of the blood. Leave the door open on its hinges!
Two days for your death and two days until mine.
Love! That red disease— year after year, David, you would make me wild! David! Susan! David! David! full and disheveled, hissing into the night, never growing old, waiting always for you on the porch … year after year, my carrot, my cabbage, I would have possessed you before all women, calling your name, calling you mine. " (Menstruation At Forty)
Fain articol, intr-adevar! Cred ca ai creionat, prin cele doua texte bine alese, un context destul de graitor pentru relatia dintre ei, dar mai ales pentru felul in care o percepe ea. Pare stapanita mai mult de lumea ei interioara, desi totodata receptiva, inregistrand senzatii, stimuli – e o impresie fugara. Se simt de altfel puternic notele depresive.
Furia, incisivă ca o cange, pune stăpânire pe mine. Zilnic, fiecare nazist, ia, la ora 8:00 A. M., un copil şi îl prăjeşte pentru micul dejun la tigaie.
Iar moartea, obişnuită cu aş ceva, priveşte impasibilă şi îşi curăţa mizeria de sub unghii.
Omul este esenţa răutăţii, spun asta în gura mare. Omul este o buruiană care trebuie arsă, spun asta în gura mare. Omul este o pasăre plină de mâl, spun asta în gura mare.
Iar moartea, obişnuită cu aş ceva, priveşte impasibilă şi se scarpină în cur.
Omul cu degete roze la picioare, cu uimitoarele lui degete de la mâini nu este un templu, ci o magherniţă, spun asta în gura mare. Fie ca omul să nu mai ridice niciodată ceaşca lui de ceai. Fie ca omul să nu mai scrie niciodată o carte. Fie ca omul să nu-şi mai încalţe niciodată pantofii. Fie ca omul să nu-şi mai poată ridica niciodată privirea într-o noapte blândă de iulie. Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată. Rostesc aceste lucruri în gura mare.
“ Mă iubeşti?” Am întrebat bleizerul albastru. Nici un răspuns. Tăcere a fost ceea ce a venit dinspre cărţile lui. Tăcere i s-a scurs de pe buze şi s-a aşezat între noi, înfundându-mi gâtul. Ea mi-a măcelărit încrederea. Mi-a smuls ţigările din gură. Am conversat folosit cuvinte moarte, iar eu n-am plâns, iar eu n-am cerşit, inima mea respira întuneric, iar ceea ce fusese odinioară bun, un fel de tandru oxigen, a devenit gaz metan. Mă iubeşti? Ce absurd! Ce întrebare e asta? Ce tăcere e asta? Şi eu ce tot o frec pe aici, încercând să ghicesc ce spune tăcerea lui?
Bătrâneţe
Anne Sexton
Sunt sătulă de acele seringilor, Sunt sătulă de cearceafurile din cauciuc şi de tuburi. Sunt sătulă de feţe pe care nu le cunosc – şi cred că de-aici şi acum începe moartea. Moartea începe ca un vis plin de obiecte şi de râsul surorii mele. Eram tinere şi ne plimbam, şi culegem mure de-a lungul drumului către Damariscotta. O, Susan, a ţipat ea, ţi-ai pătat bluza cea nouă. Gust dulce – am gura plină cu mure şi zeama albastră şi dulce se prelinge tot drumul spre Damariscotta. Ce faci? Lasă-mă în pace ! Nu vezi că visez? În vis nu ai niciodată opzeci de ani.
Înotând în pielea goală
Anne Sexton
La Capri, pe partea dinspre sud vest, am găsit o grotă micuţă, necunoscută, unde nu erau oameni şi am intrat în ea, lăsând trupurile noastre să-şi piardă toată singurătatea.
Toţi peştii din noi, au evadat pentru un moment. Peştilor reali nici nu nu le păsa. Nu le deranjam viaţa personală. Treceam în linişte peste ei sau pe sub ei, eliberând bule de aer, balonaşe albe care se ridicau la suprafaţă spre soarele care lumina ambarcaţiunea în care barcagiul italian dormea cu pălăria trasă peste ochi.
Apa era atât de clară încât ai fi putut citi prin ea o carte. Apa oferea o astfel de flotabilitate încât ai fi putut pluti stând pe coate. Stăteam pe ea ca pe un divan. Stăteam pe ea ca Odalisca Roşie a lui Matisse. Apa era floarea mea neştiută – cineva ar trebui să picteze o femeie fără togă sau eşarfă aşezată pe o sofa adâncă precum un cavou.
Pereţii acelei grote aveau toate nuanţele de albastru şi tu ai spus, “ Uite! Ochii tăi au culoarea mării. Uite! Ochii tăi au culoarea cerului.” Iar ochii mei s-au închis de parcă li s-ar fi făcut deodată ruşine.
Când un bărbat intră într-o femeie Anne Sexton
Când un bărbat intră într-o femeie, ca un val muşcând plaja, iarăşi şi iarăşi, şi femeia îşi deschide gura de plăcere, iar dinţii ei strălucesc sclipind ca alfabetul, Logosul se iveşte şi mulge o stea, şi bărbatul înăuntrul femeii leagă un nod, astfel încât ei nu vor mai fi niciodată separaţi din nou, şi femeia se urcă într-o floare şi-i înghite nectarul, şi Logosul se iveşte şi le dezleagă râurile .
Acest om, această femeie, cu foamea lor îndoită, au încercat să atingă inefabilul de dincolo de draperiile Zeului şi pentru un scurt moment au reuşit – numai că Zeul în perversitatea lui dezleagă nodul.
Adevărul pe care cei morţi îl cunosc
b Anne Sexton
Pentru mama mea, născută martie 1902, moartă martie 1959 şi tatăl meu, născut februarie 1900, mort iunie 1959
De ajuns, am spus – şi am părăsit biserica, Refuzând acea procesiune ţeapănă spre cavou, lăsând mortul din sicriu să meargă-acolo singur. Iunie.M-am săturat să fiu bravă, iarăşi şi din nou.
Am călătorit spre Cape. Mi-am rotunjit cultura sub cerul brăzdat de soare, diurnul călător, acolo unde marea pivotează ca o uşă de fier. Şi ne-am mângâiat. În altă ţară oamenii mor.
Dragul meu, vântul se năpusteşte ca un balaur dinspre marea-n spume, iar noi astfel ne-atingem, încât ne pierdem unul în celălalt. Nimeni nu rămâne singur. Unii oamenii ucid pentru asta – sau pentru atât.
Ce se poate spune despre morţi? Ei zac fără pantofi În bărci de beton. Ei sunt deja asemeni pietrelor Sau mării, dacă aceasta s-ar opri din mişcare. Ei refuză Binecuvântarea – gâtlejul, ochii şi încheieturile lor.
felicitari pentru traducere! suna bine, desi putin ciudat in romaneste… Anne e una dintre poetesele mele preferate (si de suflet). Scorpioanca care-aproape ne-a facut sa credem ca a reusit sa-si imblanzeasca demonii depresiei tabacindu-le bine blana la soare pana cand, inevitabil, a venit furtuna.
"I was thinking of a son.
The womb is not a clock
nor a bell tolling,
but in the eleventh month of its life
I feel the November
of the body as well as of the calendar.
In two days it will be my birthday
and as always the earth is done with its harvest.
This time I hunt for death,
the night I lean toward,
the night I want.
Well then—
speak of it!
It was in the womb all along.
I was thinking of a son …
You! The never acquired,
the never seeded or unfastened,
you of the genitals I feared,
the stalk and the puppy’s breath.
Will I give you my eyes or his?
Will you be the David or the Susan?
(Those two names I picked and listened for.)
Can you be the man your fathers are—
the leg muscles from Michelangelo,
hands from Yugoslavia
somewhere the peasant, Slavic and determined,
somewhere the survivor bulging with life—
and could it still be possible,
all this with Susan’s eyes?
All this without you—
two days gone in blood.
I myself will die without baptism,
a third daughter they didn’t bother.
My death will come on my name day.
What’s wrong with the name day?
It’s only an angel of the sun.
Woman,
weaving a web over your own,
a thin and tangled poison.
Scorpio,
bad spider—
die!
My death from the wrists,
two name tags,
blood worn like a corsage
to bloom
one on the left and one on the right—
It’s a warm room,
the place of the blood.
Leave the door open on its hinges!
Two days for your death
and two days until mine.
Love! That red disease—
year after year, David, you would make me wild!
David! Susan! David! David!
full and disheveled, hissing into the night,
never growing old,
waiting always for you on the porch …
year after year,
my carrot, my cabbage,
I would have possessed you before all women,
calling your name,
calling you mine. " (Menstruation At Forty)
Fain articol, intr-adevar! Cred ca ai creionat, prin cele doua texte bine alese, un context destul de graitor pentru relatia dintre ei, dar mai ales pentru felul in care o percepe ea. Pare stapanita mai mult de lumea ei interioara, desi totodata receptiva, inregistrand senzatii, stimuli – e o impresie fugara. Se simt de altfel puternic notele depresive.
Un posibil, consistent complement, inclusiv iconografic – aici: "Silly Anne" by Alex Carnevale
După Auschwitz
Furia,
incisivă ca o cange,
pune stăpânire pe mine.
Zilnic,
fiecare nazist,
ia, la ora 8:00 A. M., un copil
şi îl prăjeşte pentru micul dejun
la tigaie.
Iar moartea, obişnuită cu aş ceva, priveşte impasibilă
şi îşi curăţa mizeria de sub unghii.
Omul este esenţa răutăţii,
spun asta în gura mare.
Omul este o buruiană
care trebuie arsă,
spun asta în gura mare.
Omul
este o pasăre plină de mâl,
spun asta în gura mare.
Iar moartea, obişnuită cu aş ceva, priveşte impasibilă
şi se scarpină în cur.
Omul cu degete roze la picioare,
cu uimitoarele lui degete de la mâini
nu este un templu,
ci o magherniţă,
spun asta în gura mare.
Fie ca omul să nu mai ridice niciodată ceaşca lui de ceai.
Fie ca omul să nu mai scrie niciodată o carte.
Fie ca omul să nu-şi mai încalţe niciodată pantofii.
Fie ca omul să nu-şi mai poată ridica niciodată privirea
într-o noapte blândă de iulie.
Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată.
Rostesc aceste lucruri în gura mare.
trad Petru Dimofte
CINCI POEZII DE ANNE SEXTON
Lecţii pentru când ţi-e foame
Anne Sexton
“ Mă iubeşti?”
Am întrebat bleizerul albastru.
Nici un răspuns.
Tăcere a fost ceea ce a venit dinspre cărţile lui.
Tăcere
i s-a scurs de pe buze
şi s-a aşezat între noi,
înfundându-mi gâtul.
Ea mi-a măcelărit încrederea.
Mi-a smuls ţigările din gură.
Am conversat folosit cuvinte moarte,
iar eu n-am plâns,
iar eu n-am cerşit,
inima mea respira întuneric,
iar ceea ce fusese odinioară bun,
un fel de tandru oxigen,
a devenit gaz metan.
Mă iubeşti?
Ce absurd!
Ce întrebare e asta?
Ce tăcere e asta?
Şi eu ce tot o frec pe aici,
încercând să ghicesc ce spune tăcerea lui?
Bătrâneţe
Anne Sexton
Sunt sătulă de acele seringilor,
Sunt sătulă de cearceafurile din cauciuc şi de tuburi.
Sunt sătulă de feţe pe care nu le cunosc –
şi cred că de-aici şi acum începe moartea.
Moartea începe ca un vis
plin de obiecte şi de râsul surorii mele.
Eram tinere şi ne plimbam,
şi culegem mure
de-a lungul drumului către Damariscotta.
O, Susan, a ţipat ea,
ţi-ai pătat bluza cea nouă.
Gust dulce –
am gura plină cu mure
şi zeama albastră şi dulce se prelinge
tot drumul spre Damariscotta.
Ce faci? Lasă-mă în pace !
Nu vezi că visez?
În vis nu ai niciodată opzeci de ani.
Înotând în pielea goală
Anne Sexton
La Capri, pe partea dinspre sud vest,
am găsit o grotă micuţă, necunoscută,
unde nu erau oameni şi am intrat în ea,
lăsând trupurile noastre să-şi piardă
toată singurătatea.
Toţi peştii din noi,
au evadat pentru un moment.
Peştilor reali nici nu nu le păsa.
Nu le deranjam viaţa personală.
Treceam în linişte peste ei
sau pe sub ei, eliberând bule de aer,
balonaşe albe care se ridicau la suprafaţă
spre soarele care lumina ambarcaţiunea
în care barcagiul italian dormea
cu pălăria trasă peste ochi.
Apa era atât de clară încât ai fi putut
citi prin ea o carte.
Apa oferea o astfel de flotabilitate
încât ai fi putut pluti stând pe coate.
Stăteam pe ea ca pe un divan.
Stăteam pe ea ca
Odalisca Roşie a lui Matisse.
Apa era floarea mea neştiută –
cineva ar trebui să picteze o femeie
fără togă sau eşarfă
aşezată pe o sofa adâncă precum un cavou.
Pereţii acelei grote
aveau toate nuanţele de albastru şi
tu ai spus, “ Uite! Ochii tăi
au culoarea mării. Uite! Ochii tăi
au culoarea cerului.” Iar ochii mei
s-au închis de parcă li s-ar fi făcut
deodată ruşine.
Când un bărbat intră într-o femeie
Anne Sexton
Când un bărbat
intră într-o femeie,
ca un val muşcând plaja,
iarăşi şi iarăşi,
şi femeia îşi deschide gura de plăcere,
iar dinţii ei strălucesc
sclipind ca alfabetul,
Logosul se iveşte şi mulge o stea,
şi bărbatul
înăuntrul femeii
leagă un nod,
astfel încât ei nu vor mai fi
niciodată separaţi din nou,
şi femeia
se urcă într-o floare
şi-i înghite nectarul,
şi Logosul se iveşte
şi le dezleagă râurile .
Acest om,
această femeie,
cu foamea lor îndoită,
au încercat să atingă inefabilul
de dincolo de draperiile Zeului
şi pentru un scurt moment au reuşit –
numai că Zeul
în perversitatea lui
dezleagă nodul.
Adevărul pe care cei morţi îl cunosc
b Anne Sexton
Pentru mama mea, născută martie 1902, moartă martie 1959
şi tatăl meu, născut februarie 1900, mort iunie 1959
De ajuns, am spus – şi am părăsit biserica,
Refuzând acea procesiune ţeapănă spre cavou,
lăsând mortul din sicriu să meargă-acolo singur.
Iunie.M-am săturat să fiu bravă, iarăşi şi din nou.
Am călătorit spre Cape. Mi-am rotunjit cultura
sub cerul brăzdat de soare, diurnul călător,
acolo unde marea pivotează ca o uşă de fier.
Şi ne-am mângâiat. În altă ţară oamenii mor.
Dragul meu, vântul se năpusteşte ca un balaur
dinspre marea-n spume, iar noi astfel ne-atingem, încât
ne pierdem unul în celălalt. Nimeni nu rămâne singur.
Unii oamenii ucid pentru asta – sau pentru atât.
Ce se poate spune despre morţi? Ei zac fără pantofi
În bărci de beton. Ei sunt deja asemeni pietrelor
Sau mării, dacă aceasta s-ar opri din mişcare. Ei refuză
Binecuvântarea – gâtlejul, ochii şi încheieturile lor.