Eternal Sunshine of the Spotless Mind sau Reconstrucţia dorinţei

O interpretare psihanalitică a filmului Strălucirea eternă a minţii neprihănite (r. Michel Gondry, 2004)

How happy is the blameless vestal’s lot!

The world forgetting, by the world forgot.

Eternal sunshine of the spotless mind!

Each pray’r accepted, and each wish resign’d

Alexander Pope

Da, poate ca vestalele virgine se bucurau, mai mult decât oricine de „strălucirea eternă a minţii neprihănite” numai pentru că în mintea lor nu avea loc dorinţa.

Uitând lumea, de lume uitate,

ele erau constrânse să-şi anuleze pulsiunile, să-şi renege dorinţele care le-ar fi făcut să devină impure. Numai aşa erau demne de a mijloci relaţia oamenilor cu zeii (idealizare).

In poemul lui Alexander Pope, Heloise nu-şi doreşte moartea ca să pună capăt suferinţei, ci se roagă pentru uitare. Un mecanism de apărare care face sa triumfe instinctul vieţii, dar care nu pare sa fie la îndemână. Amintirea e dureroasă, provoacă suferinţă prelungită la nesfârşit si singura scăpare este în dorinţa de reîntoarcere la acea seninatate „a minţii neprihănite” înainte ca orice sentiment sa fie trăit şi astfel să devină de neuitat. Scenaristul Charlie Kaufman (şi unul dintre cei trei autori ai story-ului) preia această idee pe care o pune, generic, în titlu, dar, mai mult de-atât, cu o intuiţie remarcabilă, derulează un întreg proces de reconstrucţie a parcursului dorinţei originare, a pulsiunii spre împlinirea destinului său de satisfacere. Cu atât mai convingător şi mai accesibil întelegerii noastre, naraţiunea este structurată dupa tipicul visului, neliniar, necronologic, aparent haotic, dar înscrisă totuşi într-o logică particulară a personajului subscrisă unui inconstient populat de fantasme, de dorinţe şi nu în ultimul rând de produse ale refulării timpurii. Şi ca totul să pară verosimil, acţiunea se „descompune” dinspre prezent spre trecut la fel ca într-o psihanaliză, trecând prin toate fazele specifice reconstrucţiei unui Eu deteriorat de suferinţă, al cărui scop este să nu mai sufere, dar şi să înţeleagă sensul propriei sale existenţe. După acest travaliu regăsim în final un personaj mai matur, mai coerent şi mai stăpân pe viaţa sa, capabil să-şi asume conştient consecinţele propriilor sale alegeri, cu alte cuvinte un pacient vindecat.

Aşadar, într-un limbaj comun, dacă nu ar fi o poveste despre dragoste, atunci ar putea fi una despre uitare sau mai degrabă despre o reconstructie interna a parcursului dorinţei. Din perspectiva psihanalitică filmul este încărcat de semnificaţii: vorbim despre o terapie pseudo-medicală, despre rememorare şi redare, despre intervenţii specifice de „cartare” a amintirilor si apoi de descompunere graduală. Pe de alta parte, însa, la un alt nivel, pare mai degraba o poveste a unei relaţii terapeutice în care recunoaştem mişcări transferenţiale şi contrariul lor, punerea în act, neutralitatea şi abstinenţa, elemente de cadru şi de tehnica care conduc şi influenţează mersul terapiei-relaţie şi produc efecte vizibile in viaţa personajului-analizand. Voi încerca să merg pe acest fir în interpretare cu intenţia de a transpune viziunea scenaristului intr-o istorie de caz din care voi extrage acele aspecte relevante într-o terapie psihanalitică.

Acţiunea filmului se petrece în preajma Zilei Îndrăgostiţilor, un fundal care creează aşteptări şi o anumită nerăbdare, dar nu şi pentru eroul nostru. Pentru el ziua aceasta este încărcată de nelinişte, singurătate şi tristeţe, ca într-o stare depresivă. Eroul nostru este un tânăr bărbat, reţinut, introvertit, cu o viaţă anostă şi fără ambiţii, un tip prudent, precaut, mai degrabă evitant. Totuşi, cu o natură reflexivă şi cu obiceiul de a se autoanaliza, el ţine un jurnal in care consemnează toate gândurile care-i trec prin minte, ceea ce face să nu-şi mai dorească prezenţa unui interlocutor cu care să împărtăşească. Creativitatea lui se exprima cu uşurinta în grafica foarte expresivă, ceea ce sugereaza o capacitate importantă de simbolizare, dar şi o anumită familiaritate cu sine însuşi. Deşi este mai degraba un singuratic, exista totusi in preajma sa un cuplu care pare sa condenseze atat rolul unei familii, cat si pe cel al unor buni prieteni, Eddie si Don, faţă de care Joel arată simpatie şi încredere.

Povestea lui începe în dimineaţa de Valentine’s Day, într-un mod care nu-i este propriu, sub imperiul unui imbold de neînvins: în loc sa ia trenul spre slujbă, se năpusteşte exact în direcţia opusă către destinaţia Montauk. Derutat şi confuz, fără să înţeleagă sensul acestui gest şi nici de unde vine, îi trec prin minte gânduri şi întrebări în timp ce ajunge pe plaja îngheţată. Ceva mai tarziu, descoperim împreuna cu personajul ca paginile din jurnalul în care obişnuia să scrie zilnic sunt rupte, iar ultima însemnare a fost făcută în urma cu doi ani. Acesta este primul indiciul al unei repetiţii, repetiţie despre care subiectul nu are nici o bănuiala, dar care este în continuare sugerată de reacţia de déjà vu pe care o are Clementine când îl interpelează în tren. De aici, povestea este una banală: doi oameni care se simt atraşi unul de celalalt intră într-o relaţie… Doar că nu este o relaţie nouă, ci una care a mai fost trăită cândva de amândoi. Relaţia lor este una vie, adică o interacţiune din care rezultă foarte multe sentimente şi trăiri care, la rândul lor, determină anumite situaţii şi comportamente. Amândoi trăiesc faza de îndragostire-idealizare, care nu durează prea mult, apoi realitatea începe sa se instaleze treptat. Apar „petele in soare”, iar personajele se lasă în voia dezamăgirii. Decăderea din ideal atrage multă frământare şi multă suferinţă. Relaţia este cu adevarat pusă la încercare şi abia acum se dovedeşte dacă va fi una de durată sau se va rupe dureros şi inevitabil. Dintr-un instinct sănătos, protagoniştii îşi mobilizează puterea interioară şi se apără împotriva suferinţei alegând să uite, pedepsind prin uitare pe cel / cea care i-a făcut să sufere. Este ceea ce în limbaj psihanalitic am putea numi refulare, pentru că nu este vorba despre uitare pur si simplu. Experienţa relaţiei este descompusă şi depozitată într-o anumită zonă a memoriei unde se amestecă, atemporal, cu alte experienţe de viaţă de care se leagă într-un sens particular subiectului, în dorinţa de a putea fi ascuns faţă de „urmăritori”, dar în acelaşi timp ascuns şi faţă de propria conştiinţă. O lume subterană, inconştientă, marcată de câteva imagini fixate în mintea subiectului, care mai târziu se regăsesc în viaţa sa de adult, în relaţiile sale ulterioare. Filmul exemplifică această presupunere prin drumul înapoi parcus de Joel printre amintirile sale, încearcând să o ascundă pe Clementine în amintirile lui cele mai ruşinoase (masturbarea surprinsă de mamă, episodul sadic cu copiii, vecina sub fusta careia baietelul Joel intrezareste ceva scârbos, dar tulburător de atractiv…). Toate aceste imagini din trecutul sau se răsfrâng, ca o umbră, asupra persoanei-obiect de relaţie din prezent, conturând o repetiţie a unor trăiri setate deja în inconştientul subiectului.

Structural, filmul se derulează asemeni visului: elemente de realitate se combină cu supranaturalul, secvenţele se succed după o logică a emoţiilor şi nu după o logică a faptelor.

Instantanee de la şedinţa AIPsA de „o eternă strălucire”, 15 octombrie 2011 [click pe imagini pentru a le mări]

Pe de altă parte, putem privi întreaga desfăşurare a evenimentelor ca fiind o psihoterapie în care pacientul (Joel), trece printr-o criză legată de pierderea unei relaţii sau, mai degrabă, in extenso, problematizând incapacitatea sa de lega / păstra relaţii. Ni se prezintă, de fapt, tabloul unei depresii cu toate etapele sale. Ca urmare a suferinţei cauzate de această pierdere, personajul apelează la serviciile unor specialişti, sperând ca asta să îi uşureze situaţia; numai că, stăpânit de o ambivalenţă inconştientă, sub imperiul furiei si al durerii, el acţionează impulsiv şi se lasă orbit de dorinţa de a distruge obiectul. Incapacitatea de a tolera ambivalenţa este cea care îi impinge pe ambii protagonişti să aleagă calea „ştergerii amintirilor” chiar cu preţul afectării unei părţi a creierului. Acesta pare să fie punctul de sprijin al unei viitoare nevroze care are drept suport un conflict nerezolvat şi care aruncă subiectul într-un dezechilibru emoţional fară înteles. După „intervenţie” Clementine devine instabilă, iritabila si cu un comportament lipsit de coerenta pe care nu-l poate explica. Mai mult, in timp ce este stearsă din mintea lui Joel, are sentimente de derealizare, de dezintegrare. Doar un impuls nestăpânit o împinge să facă anumite lucruri, la fel cum şi Joel se simte constrâns de o forţă interioară să acţioneze împotriva voinţei lui.

Procesul de „distrugere” a obiectului este declanşat din momentul intrării în cabinet, moment în care Joel devine un pacient care trebuie să se supună anumitor reguli (cadrul). Intenţia este de a şterge orice amintire legată de obiectul suferinţei, dar o distincţie interesantă apare in momentul în care subiectul realizează că odată cu amintirile dureroase va pierde şi amintirile frumoase. Acesta ar putea fi primul semn al vindecării: apare dorinţa de a lupta împotriva uitării, a depresiei şi din poziţia pasivă în care „i se face”, subiectul devine partea activă care „face”. Apar primele rezistenţe la proces, rezistenţe care pun în conflict terapeutul cu pacientul şi iniţiaza o luptă subterană, în starea de semiconştienţă a pacientului. Pacientul întins este cufundat într-un somn profund. El derulează în mintea sa un lanţ de asocieri libere care se desfăşoară paralel cu realitatea „intervenţiei”. Lipsa de acurateţe, putem spune, a tehnicianului, provoacă interferenţe subconştiente care scot pacientul din lumea sa internă şi o cuplează la realitatea externă: semnale din inconştient ajung decriptate în zona conştientă. Subiectul face noi asocieri, resemnifică experienţe şi elaborează o nouă hartă internă în care afectele din trecut sunt legate de noi reprezentări mai puţin periculoase şi mai uşor de gestionat. Putem recunoaşte mişcari transferentiale şi contratransferenţiale exemplificate prin interacţiuni petrecute in „somnul” pacientului, dar, în afară de asta, în plan manifest apare o zonă de suprapunere cu istoria terapeutului care în alte situaţii terapeutice a încălcat graniţele cadrului abuzând de situaţia transferenţială, intrând într-o relaţie cu asistenta sa care ii fusese şi pacientă.

Procedura aplicată se referă la ştergerea din memorie a unor evenimente provocatoare de suferinţă, iar asta se întamplă numai atunci cand nucleul emoţional al amintirii este eradicat. Atunci amintirea se „degradează”, se năruie şi dispare, lasând în loc un gol care se umple cu angoasă, adică cu o nelinişte fară obiect, o anume impulsivitate egodistonă a cărei cauză nu poate fi înţeleasa de subiect. Se face chiar o recomandare care aminteşte oarecum de recomandarea la abstinenţă dintr-o terapie:

Impulsurile emoţionale sunt mai clare dacă vă abţineţi de la comunicări verbale.

Verbalizarea având aici rol de raţionalizare, intelectualizare, tinde în mod firesc să acopere, să dilueze emoţia ataşată reprezentării.

Aşa-zisa cură se desfasoară ca o asociatie liberă sau ca un vis în care, elemente diurne, din viaţa cotidiană se impletesc cu fantasme şi amintiri refulate, conturând o traiectorie inversă către originea unor situaţii generatoare de anxietate. Revelaţiile subiectului au loc în „après-coup”, consolidând un Eu imatur emoţional incapabil de a-şi conţine suferinţa. Într-un fel, aşa este definit şi scopul demersului terapeutic: re-construcţia unui Eu care sa fie capabil să conţină şi să elaboreze ambivalenţa prezenta în relaţie, aşa cum nu a fost posibil atunci când s-a întâmplat prima data. Din aceasta perspectivă, amintirile sunt mai degrabă conţinut refulat care capată valoare reconstructivă doar în măsura în care poate fi perlaborat în noul context al curei. Călătoria lui Joel, însoţit de Clementine prin propria sa istorie scoate la iveala evenimente de viaţă mai mult sau mai puţin traumatice, dar care se leagă într-un continuum particular acestui personaj şi numai lui: el este produsul acestei înlănţuiri de evenimente şi ceea ce face în timpul intervenţiei terapeutice este tocmai conştientizarea acestei cauzalităţi. Întelegând cauzele, Joel întelege că are puterea de a schimba ceva şi astfel iese din repetiţie punând capăt depresiei.

Aflam abia spre sfarsitul filmului ca povestea care tocmai ne-a fost relatata este, de fapt, o repetitie a unei istorii intamplate – a cata oara? – pana la deznodamantul final. Cheia interpretativa a intregului film apare chiar in final, dintr-o… asociere libera a lui Joel care aduce in acelasi plan obiectul lui tranzitional, papusa Huckleberry Hound si numele Clementinei, fata de care simte o atractie repetata, inexplicabila si de neinvins. Intre aceste doua repere se construieste filmul, asemeni unui ghem care se infasoara, apoi se desfasoara, in incercarea personajelor de a gasi un sens si a face fata realitatii.

Daca luam in considerare epilogul acestei povesti, putem crede in succesul acestui demers terapeutic, in sensul ca personajele isi gasesc calea catre echilibru, acceptand realitatea asa cum este, deci implicit cu ambivalenta inerenta. Acceptarea celuilalt cu partile lui bune si rele face ca relatia sa para posibila si lipsita de tensiuni, cu alte cuvinte ceea ce cunoastem nu ne mai sperie.

Poate ca nevoia de cunoastere si de sens ne arunca intr-o repetitie nesfarsita din care nu intotdeauna si nu toti reusim sa iesim ca sa ne putem regasi. In acest punct, daca avem suficient curaj sa rupem cercul vicios al repetitiei, poate fi de ajutor o terapie, care însă nu ne poate garanta succesul decat in masura in care putem sa ne asumam si posibilitatea unui insucces. Paradoxal, acceptand ca suntem limitati, ne largim perspectiva si permitem ca lucrurile sa se intample, iar asta ne face mai senini si mai impacati cu ceea ce suntem, deci mai adaptati si mai functionali intr-o realitate prietenoasa, si nu potrivnica.

După şedinţă şi după a doua ei parte, la crâşma de moto-rockeri Casa noastră de pe Matei Voievod – a treia repriză a avut loc, dar numai pentru iniţiaţi! :), la D. A. N. S. – Lucian y Monica din Popa Nan 82, inspirator loc pentru tango sâmbătă seara până în zori la 5 a. m.

Colegul nostru Sever, un obişnuit de-al casei care ne-a invitat într-o seară magică la Lucian y Monica, şi colega noastră Linda, de nu mai puţin de 4 ori invitată la dans de gauchos locali la orele mici ale dimineţii!