Ideea unei rubrici de „Dialoguri psihanalitice cu copiii” mi-a venit gandindu-ma la tot ce am auzit de la copii in timpul intalnirilor terapeutice cu ei, cuvinte ce pot sintetiza adesea insightul psihanalitic pe care il asteptam de la adulti.
Precizez de la bun inceput cititorului ca modalitatea mea de lucru nu este una psihanalitica individuala, ci un dispozitiv de grup (fie grup familial, fie grup terapeutic). De asemenea, aceste relatari clinice nu vor fi expresia unui caz anume, ci o modalitate de a reuni mai multe situatii ce se refera la aceeasi tema intr-o singura expunere.
Aleg copiii pentru a le dedica aceste mici scrieri, nu pentru a ignora contributia celorlalti participanti la procesul terapeutic, ci pentru a le sublinia calitatea de portavoce si purtator de cuvant (numesc ambele concepte in sensul in care ele au fost definite de Pichon Riviere si R. Kaes) in multe situatii in care circulatia fantasmatica este blocata.
Am decis sa incep cu o poveste ce se naste din cuvintele unui copil de 9 ani, un baietel, si care reuseste sa contina complexele aspecte transferentiale, precum si menirea oricarui demers terapeutic. Aceea de a produce o descoperire mai degraba decat o reparatie sau o schimbare.
Povestea noastra incepe cu copil mare. Aspectul lui de adult serios, limbajul lui sofisticat, explicatiile lui enciclopedice fac din el un extraterestru pentru ceilalti copii, asa cum el adesea deseneaza. Lumea lui perfecta pe care si-a construit-o, strajuita de mama si tatal sau, s-a confruntat violent cu lumea din afara sa si a produs multa furie si dezamagire.
Copilul se lupta la propriu pentru a se situa de la egal la egal cu parintii sai, pentru a vorbi cel mai mult, pentru a spune lucrurile cele mai interesante. Isi cauta un loc pe care nu si l-a gasit. Copiii sunt rai si sunt prosti. Mint si sunt violenti. Sunt ca o specie inutila ce trebuie distrusa pentru a lasa loc uneia mai avansate.
Parintii asista neputinciosi la incercarea lui de a se transforma intr-un adult suferind teribil din pricina limitelor de a fi copil.
Ii invit intotdeauna sa imi spuna liber ce le trece prin minte cu privire la ceea ce discutam. Multe intalniri au lasat loc doar unui dialog repetitiv in care copilul se simte persecutat si nedreptatit pentru ca este altfel decat ceilalti. Apoi, la un moment dat, locul cuvintelor ce se invarteau in cerc a fost luat de lacrimi. Lacrimile mamei si ale lui.
Intr-un demers grupal familial, cuvintele unui membru al familiei adesea sunt o prelungire sau le descopera pe ale celuilalt intr-un lant asociativ verbal ce permite expresia suferintei din legaturi. Lacrimile lui pot fi o prelungire a lacrimilor mamei, la randul lor acestea fiind o prelungire a unei suferinte vechi, tacute, nestiute. O durere pentru care fiecare si-a construit propria aparare.
Este o tacere absoluta. Doar lacrimile se aud. Si apoi copilul deseneaza o floare pe care o ofera mamei sale. Care i-a daruit la randul ei puterea de a plange, de a primi suferinta. Mama si-a dezvaluit intreaga sa suferinta, neputinta de a-l intege si de a-l ajuta. Iar el s-a simtit pentru prima oara la fel cu ceilalti. Fara sa stie, fara sa explice, fara sa fie mare. Precum un bebelus care are nevoie cu disperare sa fie tinut in brate, iubit, protejat.
Din nu stiu ce motiv, copilul a simtit nevoia sa creasca repede, sa isi construiasca o fortareata de adult in jurul unui Eu fragil de copil.
Cand eram mic, aveam mereu un cosmar. Cadeam in gol si nu ma tinea nimeni.
Prezentul este un trecut indepartat, iar spaima de a parasi bratele mamei si de a infrunta golul terifiant pana la prabusire il determina sa fie puternic si mare. Intalnirile noastre i-au permis sa fie din nou mic si sa exprime teama de a fi fost parasit, de a fi fost separat de sanul ce il hranea si pe care il dorea si sa descopere curajul de a cauta si un alt sprijin in afara corpului mamei.
Este in siguranta acum sa retraiasca spaima, pentru ca in ciuda pericolului iminent, toate acestea s-au intamplat deja asa cum spune Winnicott.
Terapeutul: Oamenii sunt buni la ceva?Copilul: Unii oameni sunt buni de ceva. Mama are grija de mine, tata aduce bani, doamna invatatoare ma educa, ca altfel as ajunge pe strada, si tu ma ajuti sa ma descopar.
Cum se poate descoperi un copil? Poate sa iasa din lumea lui omnipotenta in care detine controlul absolut? Il poate primi pe celalalt in lumea lui? In poate simboliza si altfel decat bun sau rau?
Poate descoperi ca are voie sa fantasmeze fara a suporta povara vinovatiei magice de a transforma fantasma in realitate?
Cristina Calarasanu este terapeut de orientare psihanalitica in formare, psihodramatist in formare, membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie, delegat in cadrul Federatiei Europene de Psihoterapie Psihanalitica.
Foto: Charming Baker, Falling Boy (The Descent Into Mediocrity), ulei pe pânză, 2007
Pai, stai ca nu inteleg: copilul vrea sa devina (sa para) mai matur decat este "Parintii asista neputinciosi la incercarea lui de a se transforma intr-un adult", sau parintii ii impun standarde foarte inalte ca sa se mandreasca cu el?
Ce anume il face sa vrea sa fie superior?
Altfel "Copiii sunt rai si sunt prosti. Mint si sunt violenti." e adevarat cumva, un copil educat sufera in scoala generala de pe urma needucatilor care fac ceeace fac.
Leny
Este foarte buna intrebarea ta: ce anume il face sa vrea sa fie superior?
Asa cum si eu ma intrebam in articol din ce motiv acest copil a simtit nevoia sa creasca mare atat de repede. Confuzia copilului provine din conflictul lui a fi mic-a fi mare. Putem reflecta si asupra analizei propuse de tine cu o identificare a copilului fata de idealul parintilor si fata de neputinta lor de a-l privi ca fiind mic si nestiutor. Ar putea fi o compensare cu valoare narcisica.
Travaliul terapeutic familial poate ajuta la diferentierea si individuarea fiecaruia in parte, diminuand astfel confuzia dar si spaima de a fi la fel sau a fi diferit.
Uite raspunsul meu mai complet:
http://dupaora25.blogspot.com/2011/10/nu-credg.html
Mary