În prezentarea sa din atelier, Daniela Luca a arătat că funcţia interpretativă a analistului priveşte nu doar ceea ce se spune, dar şi ceea ce nu se spune, în ascultarea discursului latent al pacientului. Această ascultare poate fi pusă în cuvinte numai după o vreme. Întrebarea care se pune este ce se transmite de la pacient la analist (în transfer) şi invers, de la analist la pacient (în  contratransfer). Cum decelăm aceste lucruri în comunicarea de la inconştient la inconştient?

Încă din anii ’70, psihanalişti celebri au dat sens timpului arhaic, care este un timp anterior comunicării verbale. Este timpul unei relaţii foarte primitive, arhaice, în care se conjugă, se acordează cei doi, mamă-copilaş, ulterior – în terapie – analizand şi analist, pentru că mişcările afective de la începutul vieţii, mai mult sau mai puţin vizibile, se vor manifesta şi în viaţa pacientului adult, inclusiv în analiza sa, uneori le remarcăm chiar pe parcursul unei anumite şedinţe.

Psihanalista Joyce McDougall se întreba ce se întâmplă în cazul pacienţilor cu traumatisme afective timpurii, suferite înainte de achiziţia unui limbaj. În aceste cazuri, nici nu poate fi vorba despre o comunicare prin cuvinte, câtă vreme nu există un celălalt care să le audă şi să le dea sens. Pacientul nu poate verbaliza despre ceea ce a simţit foarte de timpuriu, ca traumă. La pacienţii non-nevrotici, actul vorbirii e o descărcare, o evacuare a tensiunilor dureroase. Ei caută prin vorbire să pună ceva direct în analist, cuvântul fiind împărtăşirea afectului, nu comunicarea unor idei. Contează mai întâi a fi auzit şi abia apoi a fi ascultat. Pacientul se exprimă prin senzaţii, stări psihosomatice, murmure, mişcări sacadate etc. Este vorba despre un discurs foarte încărcat de asemenea semne – se creează un metalimbaj.

Poate exista un limbaj special care să exprime trăirile arhaice? Poate prin imagini, în măsură să simbolizeze. Conţinuturile arhaice, agoniile primitive etc. transpuse în imagini pot dobândi ulterior un sens. Vorbind despre timpul şi spaţiul arhaice, despre matricea originară şi despre imposibilitatea de a pune în cuvinte ceea ce s-a întâmplat într-o perioadă preverbală, Daniela Luca l-a parafrazat pe psihanalistul francez (născut la Răcăciuni, Bacău) Sacha Nacht: Cuvântul se poate naşte doar din tăcere.

Discutantul acestui atelier, Geanina Micu, a avut o prezentare bogată în vignete clinice, ilustratoare pentru semnificaţiile tăcerii pacientului, revelate într-un moment sau altul de pe parcursul terapiei. Tăcerea poate avea nenumărate sensuri, ea poate fi o formă de rezistenţă, cum se aminteşte adesea, dar poate fi şi o formă de comunicare. Există, cum s-a spus, şi o diferenţă esenţială între tăcere şi mutism. Felurile de tăcere în analiză sunt foarte diverse, iar vorbitoarea le-a inventariat într-o documentare amplă, pornind de la dificultăţile legate de tăcere pe care le-a întâmpinat în propria practivă. Întrebarea pe care şi-a pus-o a fost dacă analistul este sau nu capabil să utilizeze spaţiul creat de tăcere şi dacă poate intra în reverie.