[Capitolul 6 al cărţii lui Irvin D. Yalom, M.D., Darul psihoterapiei. Scrisoare deschisă către noua generaţie de psihoterapeuţi şi pacienţii lor, în curs de apariţie la Editura Vellant, 2011. Traducere din limba engleză de Aurora Gal Marcu. Text publicat cu acordul editurii].

Este surprinzător cum unele cuvinte sau evenimente ţi se întipăresc în minte, călăuzindu-te sau însufleţindu-te continuu. Cu zeci de ani în urmă am avut o pacientă cu cancer la sân, care în adolescenţă avusese o perioadă de certuri dure cu tatăl ei negativist. Dorind foarte mult să se împace cu el, să reînceapă o relaţie armonioasă, a aşteptat până când tatăl a dus-o cu maşina la colegiu, când putea fi doar cu el câteva ore. Dar mult dorita călătorie s-a dovedit un dezastru: tatăl nu s-a dezminţit, a bombănit încontinuu despre râul urât, plin de gunoaie, de pe marginea şoselei. Ea nu vedea niciun fel de gunoi în râul rustic, neatins. Nu avea ce să-i răspundă, aşa că a tăcut şi nu s-au mai privit tot restul călătoriei.

Mai târziu, a făcut aceeaşi călătorie singură şi a rămas încremenită când şi-a dat seama că erau două cursuri de apă – pe ambele părţi ale şoselei.

De data asta conduceam eu, mi-a spus cu tristeţe, iar râul care se vedea pe partea şoferului era exact aşa de urât şi poluat cum îl descrisese tata.

Dar când a învăţat să privească şi pe fereastra tatălui ei, era prea târziu – el nu mai era.

Povestea mi-a rămas în minte şi de multe ori mi-am spus şi mie şi studenţilor mei:

Priveşte pe fereastra celuilalt. Încearcă să vezi lumea aşa cum o vede pacientul tău.

Femeia care mi-a spus această poveste a murit la scurt timp de cancer la sân şi regret că nu pot să-i spun cât de folositoare ne-a fost povestea ei de-a lungul anilor, mie, studenţilor mei şi multor pacienţi.

Acum cincizeci de ani, Carl Rogers identifica „empatia profundă” ca fiind una dintre cele trei caracteristici esenţiale ale psihoterapeutului eficient (alături de „respectul pozitiv necondiţionat” şi „autenticitate”) şi a inaugurat domeniul cercetării psihoterapeutice, care în cele din urmă a adunat dovezi considerabile pentru a susţine eficienţa empatiei.

Rezultatele terapiei sunt mai bune dacă psihoterapeutul intră în lumea pacientului. Pacientul profită enorm din experienţa de a fi văzut şi înţeles aşa cum este. Prin urmare, este important să înţelegem cum simte pacientul trecutul, prezentul şi viitorul. De aceea încerc să verific în mod repetat presupunerile pe care le fac. De exemplu:

Bob, iată ce înţeleg eu când mă gândesc la relaţia ta cu Mary. Spui că eşti convins că sunteţi incompatibili, că doreşti foarte mult să te desparţi de ea, că te plictiseşte şi eviţi să-ţi petreci serile cu ea. Dar acum, când a făcut ea pasul şi s-a separat de tine, îi duci dorul. Cred că te-am auzit spunând că nu vrei să fii cu ea, dar nu suporţi ideea că nu este la dispoziţia ta când vrei. Am dreptate până aici?

Empatia profundă are cea mai mare importanţă în domeniul prezentului imediat, adică aici-şi-acum, în ora de psihoterapie. Amintiţi-vă că pacienţii văd orele de terapie foarte diferit de cum le văd terapeuţii. Aceştia sunt mereu surprinşi, chiar şi cei cu multă experienţă, să redescopere acest fenomen. Destul de des, unul dintre pacienţii mei descrie la începutul orei o reacţie emoţională intensă la ceva ce s-a întâmplat în ora anterioară; mă simt derutat şi nu-mi pot imagina în ruptul capului ce s-a întâmplat în acea oră ca să poată stârni un răspuns atât de puternic.

Am observat prima oară asemenea vederi divergente între pacient şi terapeut cu ani în urmă, când făceam cercetări despre experienţele membrilor grupurilor de terapie şi întâlnire.

I-am rugat pe mulţi să completeze un chestionar care le cerea să identifice incidentele critice de la fiecare întâlnire. Diversele incidente descrise erau foarte diferite de ceea ce apărea în evaluările făcute de conducătorii grupurilor; o diferenţă similară exista şi între selecţia celor mai critice incidente la nivelul grupului făcută de membri şi de conducători.

Următoarea întâlnire cu diferenţele dintre perspectiva pacientului şi cea a terapeutului a avut loc într-un experiment informal, în care şi pacientul şi eu am scris un rezumat al fiecărei ore de terapie. Experimentul acesta are o istorie ciudată. Pacienta, Ginny, era o scriitoare foarte talentată care suferise nu doar un blocaj sever în privinţa scrisului, ci un blocaj al tuturor formelor de exprimare. După un an de terapie de grup nu era nicio îmbunătăţire. Dezvăluia prea puţin despre sine celorlalţi, şi mă idealiza atât de tare încât nu era posibilă nicio întâlnire autentică. Când Ginny a trebuit să plece din grup din cauza problemelor financiare, i-am propus un experiment neobişnuit. M-am oferit să ţin cu ea şedinţe individuale de terapie cu condiţia ca, în loc să mi le plătească să scrie un rezumat liber, nefinisat despre fiecare oră de terapie, în care să-şi exprime toate sentimentele şi gândurile pe care nu le-a verbalizat în timpul şedinţei. Eu aveam să fac acelaşi lucru şi am sugerat să sigilăm aceste rapoarte săptămânale şi să le lăsăm la secretara mea, iar o dată la câteva luni să citească fiecare însemnările celuilalt.

Propunerea mea era mai mult decât determinată. Speram că tema primită o va ajuta pe pacienta mea să scrie din nou, dar şi că o va încuraja să se exprime mai liber în timpul şedinţelor de terapie. Şi poate că citind notele mele se va îmbunătăţi şi relaţia dintre noi. Intenţionam să scriu lucruri necenzurate, care să dezvăluie propriile-mi experienţe avute în timpul orei: ce mi-a plăcut, frustrările avute, ce m-a amuzat. Mă gândeam că dacă Ginny mă vede într-un mod mai realist poate începe să mă „de-idealizeze” şi să se relaţioneze la mine pe o bază mai umană.

(Fără nicio legătură cu discuţia despre empatie, aş adăuga că am avut această experienţă într-un moment când încercam să-mi dezvolt abilităţile de scriitor, iar propunerea de a scrie în paralel cu pacienta avea şi un motiv egoist: Îmi oferea un exerciţiu de scriere şi ocazia de a distruge restricţiile profesionale, de a mă elibera prin scris de tot ce îmi trecea prin minte imediat după fiecare şedinţă.)

Schimbul de însemnări o dată la câteva luni a fost o experienţă de tip Rashomon: Deşi petreceam împreună ora, o simţeam şi ne-o aminteam în mod idiosincratic. În primul rând, fiecare aprecia părţi diferite ale şedinţei. Interpretările mele elegante şi inteligente? Nu le-a auzit niciodată. Aprecia în schimb micile acţiuni personale pe care eu abia le observam: complimentele despre îmbrăcămintea ei sau despre cum arată sau cum scrie, scuzele mele stângace când întârziam câteva minute, felul în care râdeam la satirele ei, modul în care o tachinam în timpul jocurilor de roluri.*

Toate aceste experienţe m-au învăţat să nu fac presupunerea că eu şi pacientul trăim aceeaşi experienţă în timpul orei. Când pacienţii discută despre ce au simţit în şedinţa anterioară, îi întreb despre experienţa avută şi aproape întotdeauna învăţ ceva nou şi neaşteptat. Empatia face atât de mult parte din vorbirea de fiecare zi – barzi la modă îndrugă tot felul de banalităţi despre a te pune în pielea altuia – încât tindem să uităm complexitatea procesului. Este extrem de dificil să ştii cu exactitate ce simte celălalt; mult prea des ne proiectăm propriile sentimente asupra celuilalt.

Când ne preda despre empatie, Erich Fromm cita adesea versul scris de Terenţiu acum 2000 de ani:

Sunt om, nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin

– şi ne îndemna să fim deschişi la acea parte din noi care corespunde oricăror fapte sau fantezii oferite de pacienţi, indiferent cât ar fi de monstruoase, violente, imorale, masochiste sau sadice. Ne sugera că dacă nu facem acest lucru trebuie să cercetăm de ce am ales să închidem acea parte din noi.

Cu siguranţă, cunoaşterea trecutului pacienţilor îţi îmbunătăţeşte substanţial capacitatea de a privi lucrurile prin ochii lor. De exemplu, dacă pacienţii au pierdut multe persoane iubite, vor privi lumea prin prisma pierderii. Pot să te respingă, să nu te lase să te apropii prea mult, de teamă că ar putea suferi încă o pierdere. Prin urmare, analiza trecutului poate fi importantă nu de dragul construirii unor lanţuri cauzale, ci pentru că ne permite să fim mai empatici.