am încercat să nu vorbesc despre ea. am încercat s-o molfăi ca pe un drajeu multicolor cu gust de fructe de pădure și s-o înghit cu flămânzimea primului drajeu primit în copilărie. apoi aș fi ascuns-o în măruntaiele mele unde ar fi rămas până în ziua de azi, tăcută și ucigașă tăcere. aș fi îmbrăcat pielea cea rece și fină, strălucitoare și opacă piele, peștera mea magică. pielea era veșmântul ce o acoperea pe ea – gânganie otrăvitoare, scorpion veninos, mori!
dacă aș fi reușit să nu vorbesc despre ea, azi am fi vorbit despre vremea de afară sau despre iubiți cu limbile ca urzica, despre femei cu creierul șlefuit asemenea rubinelor sau despre fotbaliști și televiziune am fi vorbit. ea ar fi rămas zăvorâtă în pântece, fericită planetă albastră, copilul pe care nu-l voi naște nicicând. mi-aș fi cusut buzele cu ață chirurgicală și mi-aș fi acoperit urechile cu tăceri kieslowskiene, numai să n-o las să vorbească. ea s-ar fi plimbat înlăuntrul meu precum o călugăriță sfioasă, precum un puritan sceptic s-ar fi plimbat înlăuntrul meu dacă aș fi reușit să nu vorbesc despre ea.
mi-am rimelat ochii discret, am zâmbit, apoi am sărutat, m-am parfumat cu givenchy și m-am înfășurat în dantele, am iubit, am urât, am luat-o de la capăt. am căutat suspinele cu flămânzeală, am mai plâns, niciodată nu m-am oprit. niciodată nu am vorbit. ea aștepta de fiecare dată cuminte înlăuntrul meu, ea, câinele meu de pază, cel mai credincios dintre toate cuvântătoarele, ea, cățeaua albastră cu colți tociți și ochi triști.
dacă aș fi îndrăznit să vorbesc despre ea, aș fi vorbit despre îmbrățișările sale calde, despre sânii ei materni plini cu lapte otrăvitor și dulce. brațele ei sunt puternice, anihilarea-i e totală. aș fi vorbit despre ea ca despre o sarcină isterică, ca despre un cântecel de leagăn molcom și odihnitor, ca despre un văl de vată în care mi-aș lăsa ființa să se cufunde. m-aș fi lăsat înfășurată în această realitate internă ca și când ar fi singura existentă, ca și când ea ar fi cea mai bună dintre lumile posibile. o planetă albastră ar fi devenit acest drajeu născut la granița dintre creier și suflet, o planetă pașnică și tăcută, un albastru în repaos, o oază de liniște străină de chimvale sau alămuri sunătoare.
dacă aș fi îndrăznit să vorbesc despre ea, aș fi spus doar atât: blue with desire, obscurule obiect al dorinței mele, naște-te! dar n-am îndrăznit să vorbesc.
 Alexa Pleşcaneste psiholog. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
*
NEWSLETTER Cafe Gradiva
peste 3 000 de abonaţi
Aflaţi pe email despre evenimentele, articolele, ideile şi interpretările cu sens.
EMAILUL DV.
Frumos ai scris tu.E un articol atat de trist,dar totodata sensibil.