Fericirea mea s-a dus si ea

Propun cititorului de aceasta data un articol despre ideal, despre trecerea de la un eu ideal la idealul eului, precum si despre renuntarea la perfectiune si omnipotenta.

Copilul: am primit o jucarie foarte frumoasa, dar apoi s-a lovit si s-a prabusit. Am fost asa fericit cand am primit-o.
Terapeutul: se mai poate repara?
Copilul: as putea incerca. Nu s-a ales praful de ea, dar s-a stricat
Terapeutul: si cu fericirea ta ce s-a intamplat?
Copilul: fericirea mea s-a dus si ea. A durat atat de putin

Copilul ne vorbeste despre un obiect frumos, iubit, perfect. Care insa apoi s-a stricat. Observam registrul dublu al discursului sau, ce oscileaza intre o pozitie activa si una pasiva cu privire la ceea ce a distrus obiectul. Ce se intampla apoi? Ce urmeaza distrugerii?

Freud afirma ca eul ideal este construit pe baza atribuirii din partea parintilor a tuturor perfectiunilor pentru copilul lor. Desi in articolul „Eul si sinele” Freud lasa sa se inteleaga ca idealul eului si supraeul sunt doua instante care se confunda, el revine in articolul „Pentru a introduce narcisismul” descriind doua functii, una a idealului realizata de idealul eului care se construieste pentru a compensa pierderea perfectiunii si una a criticii realizata de supraeu, legata de auto-observare si evaluare.

Idealul eului rezulta din identificarile cu aspectele bune, idealizate ale obiectului; obiectele iubite sunt absorbite in eu si constituie idealul eului cu care eul tinde sa se identifice. Supraeul rezulta din identificarile cu aspectele rele ale obiectului; obiectele temute si urate sunt absorbite de catre eu si constituie supraeul la exigentele caruia eul tinde sa se plieze.

Oare copilul idealizeaza un obiect matern care s-a prabusit in intalnirea cu tertul patern si care a produs copilului deziluzia deposedarii? Oare aparitia tatalui produce o pierdere „sanatoasa” a paradisului relatiei in doi? Oare mama care apartine tatalui mai poate fi aceeasi care a apartinut copilului?

Freud constata ca relatia supraeului cu eul nu poate fi epuizata prin somatia „trebuie sa fii ca tatal”, ci ea incorporeaza si interdictia „nu ai dreptul sa fii ca tatal”, adica nu ai dreptul sa faci tot ceea ce face el, multe lucruri ii sunt rezervate doar lui. Rolul mamei in geneza idealitatii poate fi luat in considerare prin referire la mama preodipiana (mai aproape de eul ideal) sau la mama oedipiana.

Subiectul la care predomina eul ideal prezinta un clivaj radical intre ceea ce este bun, interior, iubit si ceea ce rau, urat, exterior. Astfel el ajunge sa traiasca doar in lumea sa interioara, singura suportabila, caci lumea exterioara este populata de persecutori.

Aceasta idee ne apropie de pozitia schizo-paranoida a lui M. Klein si de necesitatea trecerii la pozitia depresiva. Daca prima este sinonima cu omnipotenta si perfectiunea lumii interne, cea de-a doua este sinonima cu neputinta si imperfectiunea.

Winnicott afirma in articolul sau „Pozitia depresiva in dezvoltarea emotionala normala” (1954):

In cazul in care pozitia depresiva fost obtinuta si stabilita pe deplin, atunci reactia la pierdere este cea de suparare sau tristete. Acolo unde exista un anumit grad de esec al pozitiei depresive, rezultatul pierderii este depresia. Doliul inseamna ca obiectul pierdut a fost introiectat in mod magic si (asa cum a arat Freud) este supus urii.

Va putea copilul sa traiasca tristetea pierderii obiectului, dar sa intrezareasca aparitia unei posibile reparatii? Va putea el sa renunte la posesia obiectului, dar sa pastreze hrana buna pe care i-a daruit-o obiectul si sa urasca deprivarea pe care i-a produs-o?

Idealul eului prin opozitie cu eul ideal este indreptat spre viitor. Suntem in registrul oedipian si instaurarea complexului Oedip produce diferentierea dintre sexe si generatii, o experienta traita ca o decadere a idealului omnipotent. Ea este primordiala pentru structurarea subiectului deoarece depinde de capacitatea de a renunta la a fi obiectul ideal al mamei si de a accepta castrarea, pierderea.

Copilul poate construi un nou ideal, unul care poate fi atins si inceteaza a mai fi propriul ideal. Astfel este posibila curgerea existentei, acceptarea riscului si a incertitudinii, dar si a reusitei.