E o poveste incurcata in privinta spusului acestuia… pentru ca, in functie de cat de adanc suntem dispusi sa privim, fiecare dintre noi spunem totul, intr-un fel sau altul, in fiecare moment, pacienti, terapeuti si „lay people” deopotriva. Intr-o anumita perspectiva cred ca am putea defini suferinta psihica drept starea in care spunem din nou si din nou acelasi „totul”, fara sa fim vreodata auziti, poate pentru ca o spunem in felul in care sa nu fie auzit, poate pentru ca ii facem de fiecare data pe ceilalti sa auda altceva, sau pentru ca in jurul nostru chiar nu e nici o ureche.
10 filme despre bolile psihice si ce putem invata din ele
Eu cred ca acele lucruri care se afla cu adevarat pe frontul principal de anxietate (si totodata de transfer) sunt spuse si ras-spuse prin fiecare derivativ pe care il emitem, le spunem in vorbe trecute prin procesul secundar, le punem in creatia noastra, in gesturi (si nu numai in cele ce sunt explicit / grosolan / vadit acte ratate), in felul in care ne ducem viata, sau le afisam somatic, si asta in fiecare moment. Poate acesta e motivul din care se spune ca orice rezistenta apartine fundamental terapeutului si ca limita, stramtoarea prin care se scurge cura apartine analistului mai mult decat pacientului… pentru ca fiecare gest de interactiune cu altcineva, al oricui, impacheteaza non-explicit o cerere de re-structurare a intelegerii impartasite asupra lumii, o cerere de recalibrare sau uneori de simpla rezolvare in comun a ecuatiei emotionale curente. Cerere careia noi ii opunem o oferta…
Comentariu de Cătălin Popescu la articolul „Cât de sinceri sunteţi la psihoterapeut?”
NEWSLETTER Cafe Gradiva
peste 3 000 de abonaţi
Aflaţi pe email despre evenimentele, articolele, ideile şi interpretările cu sens.
EMAILUL DV.
Imi place tema. Ca si cum doua minti pot fi in contact nemijlocit tot timpul, ca si cum ar fi una…ceea ce stim ca este o imposibilitate.
O imagine mai realista asupra comunicarii din analiza este ceea ce spune Catalin Popescu astfel: "orice rezistenta apartine fundamental terapeutului si ca limita, stramtoarea prin care se scurge cura apartine analistului mai mult decat pacientului… "
Sa nu ne facem iluzii ca analistul poate intelege orice, oricum. E si el limitat la un punct de vedere, ca orice om. Uneori analizandul este pus in situatia de a-si ingadui analistul, nimic mai uman si mai creator, cred, pentru ambii.