Rusinea in varianta Steve MacQueen

Michael Fassbender (Brandon) si Carey Mulligan (Sissy) in Shame (2011)

Un barbat si o femeie, in aparenta foarte apropiati, discuta fata in fata in timp ce se uita cu coada ochiului la televizor. Nu stii exact in ce relatie sunt si, de fapt, nici ei nu stiu ce relatie au. Dar unul e foarte furios (el) si celalalt incearca sa ii transmita ceva sau sa ia contact (ea). Ea sta la el cateva zile. El se simte prins in cusca si e nervos si incoltit. Amandoi vor ceva unul de la celalalt, dar nu stiu foarte bine ce anume. El si ea sunt frate si sora, dar granitele sexuale dintre ei sunt foarte flexibile. Ea il vede pe el masturbandu-se, iar el o vede pe ea ca face sex cu seful lui. Nu stii bine ce se intampla: sunt doi oameni in deriva sau sunt frate si sora intr-o relatie neconventionala?

Shame-ul lui MacQueen este un film plin de sex. E poate filmul care nu se dezminte nicio o clipa pentru obsesia fata de sex. Sexul este in si peste tot: calculator, viata profesionala, viata de familie, somn, mers, in metrou. El este de toate felurile, anal, hetero, gay, fantasmatic, real, cu prostituate, in bar, drogat, in baie, in somn, in mersul pana la bucatarie. Dar Shame nu este in principal despre sex, desi el este in prim plan. Sexul este un pretext pentru a spune o poveste despre un tanar care lucreaza in New York City si care este in deriva. Ce mi se pare puternic in film este incercarea lui MacQueen de a evita orice explicatie psihologica pentru deriva lui Brandon (Michael Fassbender). Esti lasat sa speculezi in desert, pentru ca verbal Brandon nu ne spune multe despre el. Nu stim aproape nimic de ce face ceea ce face. Nu avem multe indicii pentru ce il mana in lupta. Stim doar ca este un atlet sexual, un atlet al unei disperari sexuale fara limite, un infometat al sexului.

Doua alte filme mi-au venit in minte cand am vazut Shame. In La Grande bouffe (Marea crăpelniţă, 1973), Marco Ferreri duce ipoteza lui Steve Mac Queen pana la capat. Aici un Brandon multiplicat, pe langa sex, mananca si bea fara incetare. In filmul lui Ferreri aventura se petrece cumva burghez, intr-o casa somptuoasa, unde persoanjele vor sa comita o sinucidere ca intr-un vis utilitarist unde ai totul la indemana. In filmul regizorului italian, crapelnita este aproape un exercitiu ascetic, care trebuie jucat inchis, ca intr-un experiment filosofic, ca un creier care se aseaza intr-o cada. Un ansamblu de patru oameni sunt hraniti cu sex si mancare buna intr-o cada. In Shame, Brandon a iesit din cada propriului apartament, dar este inca intr-o permanenta fantezie sexuala. El isi vaneaza victimele ca un animal de prada pentru care jocul este ocupatia principala. El nu are nevoie de nici un confort burghez si este capabil de orice pentru a ocupa, inca o data, lumea excitatiei sexuale. Fassbender, care este un fel de Mastroianni updatat, nu are insa sarmul dezinvolt al italianului si pare un muncitor al sexului purtat de o boala nevazuta. El poate sa fie barbatul capitalist, al lumii birourilor corporatiste, care isi asuma identitatea masculina de muncitor cu guler alb pana la capat. El stie sa incheie o afacere cand trebuie, navigheaza cu succes in lumea femeilor si are un apartament fain. El stie sa traiasca intr-un New York real in care si daca tusesti trebuie sa platesti o taxa. Dar ce nu poate sa realizeze este un contact emotional real de lunga durata.    

Daca filmul are o anumita intentie, poate ca Il Deserto rosso (Deşertul roşu, 1964) al lui Antonioni ne ajuta sa o descifram. Monica Vitti joaca o tanara care sufera de incapacitatea de a comunica cu ceilalti. Vitti, ca Brandonul lui MacQueen, este in deriva si se simte izolata intr-o lume a disperarii existentiale. Despre Vitti avem mai multe indicii pentru ca stim ca tocmai a suferit un accident de masina. Monica este in deriva pentru ca poate ca are PTSD (sindrom post-traumatic); sau pentru ca inca sufera de o trauma. Ca Brandon, sexul nu o ajuta sa obtina mai multa intimitate, pentru ca intimitatea nu este inca posibila in mintea ei. Antonioni vroia sa ne spuna ceva despre o generatie iesita din al doilea razboi mondial, care isi cauta nevrotic un loc stabil. Generatia lui Antonioni este o generatie care, plictisita, incearca sa creeze un sens pentru sine. Dar sensul nu putea sa vina decat din lupta de a creea un sens, din incercarea de a depasi un soi de boala existentiala prin confruntarea cu o nevroza generala, a lipsei de excitatie.

Shame-ul lui MacQueen poate vrea sa ne spuna ceva similar despre lumea de astazi. Lumea noastra este una impartita, de cei norocosi sa o aiba, evident, intre birou si anomia relationala in care ne zbatem. Cele cateva indicii despre familia lui Brandon si Sissy ne sugereaza ca au vrut sa scape de viata din New Jersey. New York City este locul perfect pentru exercitiul lui Brandon, pentru ca este incarnarea visului de a scapa de familie, de a pleca din mediul inchis, conservator, al Americii majoritare, rurale. New York City este o fantezie, dar si cosmar uber-liberal, al placerii fara granite, al posibilitatilor fara limite pentru explorare sexuala. Brandon si Sissy par doua corabii fara ancora, care trebuie sa se aiba unul pe celalalt, dar nu stiu cum sa se atinga in mod real. Cand Brandon simte altceva decat placere sexuala, este tristete sau furie. Sissy vrea sa il salveze cu o pasiune pe care nu stie sa o orienteze catre sine. Sissy este posibilitatea lui Brandon de a trai emotional in alta dimensiune decat cea sexuala. Cei doi impart un secret, pe care nici ei, nici noi, cei care am privit filmul, nu il vom sti niciodata.    

MacQueen ne arunca pe deplin in cosmarul unui neoliberalism pur si dur, si nu vrea sa ne scoata de acolo.