Şi dacă libertatea nu ar exista?

Certitudinea că libertatea NU există ar duce la o schimbare a conştiinţei de sine a fiecărui om?

Pe de o parte ar întări în convingerile lor pe fataliştii de toate speciile. Oamenii ar lua drept pretext predeterminarea pentru a se lăsa pradă celei mai grozave delăsări. Sau s-ar lăsa pradă pornirilor celor mai sălbatice, tot sub pretextul fatalităţii. Ar câştiga dorinţa, ar acţiona principiul plăcerii. S-ar găsi oameni dispuşi să demonstreze că posedă în mod înnăscut mari virtuţi (curaj, de pildă), în numele a ce a fost denumit (termen cât de uitat azi!) amor propriu.

În fond, omul pe deplin conştient că nu este liber ar căuta să demonstreze că este „bun” sau „puternic”. De fapt (aici răspund la întrebarea iniţială), nu s-ar schimba nimic în comportamentul uman, cu excepţia unei anumite retorici. În loc să spună

sunt liber

ar afirma:

aşa sunt eu făcut.

Vechea discuţie între adepţii atotputinţei lui Dumnezeu (care nu ne lasă nici o libertate) şi cei ai libertăţii (Dumnezeu ne lasă libertatea de-a ne mântui sau osândi) ar fi tranşată. În rolul lui Dumnezeu s-a afla creierul nostru, cel care ne creează.

Ar dispărea sentimentul de culpabilitate? S-ar atrofia supraeul? Câtuşi de puţin! În efortul de-a şti la ce sunt destinaţi, supraeul neliniştit ar continua, neobosit, să ne sâcâie.

Despre asta, săptămâna viitoare.

>> Caută acum psiholog, psihoterapeut, psihiatru