Citeştedespre

Psihanaliza isi pune problema moralei inca de la Freud. Desi cea mai cunoscuta explicatie a lui pentru morala e cea legata de supraeu, de internalizarea autoritatii parentale, merita sa ne aducem aminte – mai ales intr-o revista de psihanaliza aplicata – ca el o leaga, pe urmele unei teorii apartinand lui Charles Darwin, si de doliul dupa tatal hoardei primitive ucis cu violenta de catre fiii sai. Melanie Klein si Donald Woods Winnicott consider ca trebuie mentionati impreuna, pentru ca au legat morala cam de acelasi lucru: de o faza timpurie, fie ca o numim pozitia depresiva sau dezvoltarea capacitatii de ingrijorare.

Apoi morala este un comportament, lucru care o face un subiect interesant si pentru alte ramuri ale psihologiei.

Dinspre Kant si Brentano spre Bion

In Psihologia din punct de vedere empiric, Franz Brentano – care i-a fost profesor lui Freud la Universitatea din Viena – invoca un exemplu istoric. El amineste ca alchimia si-a fixat ca scop obtinerea aurului pe cale artificiala, dar ca, in eforturile ei, alchimia a dat peste legi ale naturii care au condus la aparitia stiintei pe care astazi o numim chimie. Urmand acest exemplu am sperat si eu ca, pornind de la o problema ce tine de metafizica, putem obtine rezultate neasteptate in ograda mai umila a psihologiei. Plus ca autorul pe care il alegeam nu se afla la prima articulare cu teoria psihanalitica, Bion demonstrand deja cat de profitabile pot fi intrebarile lui Kant pentru psihanaliza.

Concret, de curand i-am scris domnului Vianu o scrisoare pe marginea unui articol de-al domniei sale. Acolo tratam curajul in limitele moralei si spuneam ca el tine de necesitate, adica de principul realitatii. Ilustrand necesitatea prin exemplul matematic 2+2=4 si prin exemplul unui tata care isi salveaza fiul din apa, desi nu stia sa inoate, am plasat actiunea morala in sfera lui trebuie. Fara a contesta teoriile psihanalitice despre morala pe care le-am amintit mai sus, propuneam in scrisoarea mea o abordare complementara prin prisma distinctiilor teoretice facute de Freud in Formulari despre cele doua principii ale functionarii psihice. Dar, in raspunsul sau, pentru care imi exprim recunostinta si pe aceasta cale, domnul Vianu a identificat cu maxima precizie originea acestui fel de a pune problema in teoria kantiana a imperativului categoric, iar despre exemplul meu adauga urmatoarele:

Oare nu este vorba în cazul particular al unei relaţii tată-copil de un adevărat act reflex, care scurtcircuitează conştiinţa? În acest caz nu mai avem de a face cu imperativul categoric, ci cu ceva care ţine de determinismul biologic.

Dupa ce am reanalizat exemplul si am revizitat, in acest scop, Bazele metafizicii moravurilor, trebuie sa recunosc (asa cum am facut-o si intr-un comentariu punctual) ca domnul Vianu are dreptate sa spuna ca nu mai avem de a face cu imperativul categoric.

Eroarea mea a provenit din faptul ca, in multe locuri, Kant foloseste cu referire la imperativul categoric sintagma lege a naturii, iar gandul meu a fost ca un tata care isi salveaza fiul actioneaza conform unei legi a naturii. Insa eu nu am tinut cont de faptul ca trebuie sa fie o lege universala a naturii, asa cum reiese din cea mai clara definitie a imperativului categoric:

actioneaza intotdeauna conform unei asemenea maxime care sa poata deveni, in acelasi timp, o lege universala (Immanuel Kant, Bazele metafizicii moravurilor, Sectiunea a doua)

si din definitia imperativului universal al datoriei care decurge din acesta:

actioneaza astfel de parca maxima actiunii tale ar trebui sa devina, gratie vointei tale, o lege universala a naturii (idem)

Si pentru ca in exemplul meu actiunea tatalui era determinata de o inclinatie (presupusa de relatia tata-copil) si intrucat ea avea un mobil si nu reprezenta un scop in sine, avem de a face cu un imperativ ipotetic. Ca sa fi fost imperativul categoric, ar fi trebuit ca un alt pescar, nu tatal (ci, de exemplu, povestitorul), sa sara in apele periculoase pentru a salva copilul. Dar, cum vreau sa tratez curajul in relatie cu princpiul realitatii, nu ma pot multumi cu o asemenea ajustare arbitrara a exemplului meu, pentru ca ea modifica realitatea. Ii sunt dator, deci, domnului Vianu cu un exemplu valid: care sa indeplineasca atat criteriile imperativului categoric, cat si pe cel al realitatii.

Anul acesta, acum doar cateva luni, o femeie de 80 de ani cadea de pe peron direct pe sinele trenului ce trebuia sa soseasca. Ryan Miller, un elev de 17 ani, sarea sa o salveze, cu succes. Desi trenul a oprit la doar 5 metri de el, nimic din intreaga lui actiune nu a fost iresponsabil. Raportarea lui buna la realitate i-a permis sa estimeze corect timpul si sa semnalizeze conductorului prezenta sa pe sine (facand cu mana), pentru ca acesta sa poata frana in timp util si sa evite accidentul.

Intr-un interviu acordat pentru The Age, Ryan Miller spune cuvintele cheie care par sa indice imperativul categoric:

Nu ma consider un erou. Sunt doar bucuros ca am fost acolo sa ajut si m-as astepta ca altcineva in aceeasi situatie sa faca acelasi lucru pe care l-am facut eu.

Dar erau pe peron mai multi „altcineva” care, „in aceesi situatie”, nu au facut „acelasi lucru”, pentru ca erau prea ocupati sa faca altceva: sa panicheze. Aici, desi pastram problema, iesim de pe teritoriul lui Kant si intram pe cel al lui Freud. Dar, totodata, aici putem schita un raspuns la intrebarea: unde intervine alegerea? Ce sta la baza deliberarii? Aici e locul potrivit sa ma opresc asupra comentariului lui Ciprian Taus la scrisoarea mea catre domnul Vianu. El spune ca:

Umbra curajului a fost dintotdeauna frica. Frica am privit-o mereu ca pe o nebunie interna. Astfel, curajul pentru mine presupune mereu necesitatea alegerii: a te lasa coplesit de frica sau nu. Dupa cum imi aduc aminte ca zicea Platon pe undeva, curajul inseamna sa stii de ce anume sa nu iti fie frica. A sti nu tine de logica formala, ci de o logica instinctiva. Cand iti este frica, mereu trebuie sa decizi daca 2+2 fac 4. Principiul realitatii rezida in aceste momente in a testa realitatea necesitatii. S-ar putea ca necesitatea sa nu fie altceva decat o compulsie la repetitie si atunci curajul nu mai poate fi distins de nebunie.

Pe urmele teoriei freudiene, eu insumi ajunsesem la concluzia ca la baza deliberarii sta angoasa. Faptul ca am subscris morala principiului realitatii ma obliga sa recurg la conceptul de Realangst (angoasa fata de un pericol real) asa cum il dezvolta Freud in Inhibitie, simptom, angoasa. Parerea mea este ca, odata cu angoasa, se face si trecerea de la principiul placerii la principiul realitatii, dar si in sensul opus, de la principiul realitatii la cel al placerii. Si asta pentru ca angoasa este nediferentiata la nivelul constiintei, dar diferentierile apar la nivelul instantelor. E decisiv ce instanta ajuta eficient la descarcarea angoasei. Astfel, ca sa ajungem la o actiune morala, nici se-ul si nici supraeul nu trebuie sa descarce angoasa, ci eul, care joaca rolul-cheie in contactul cu realitatea. Aici stiu ca ma distantez de Freud, care lega morala de supraeu. Insa o fac tocmai in spiritul si litera coerentei interne a teoriei lui. Este o perspectiva freudiana implicita. Dar voi abandona aceasta pista de gandire pentru alta, mai interesanta si care cred ca raspunde mai bine comentariului citat.

Dinspre Pascal si Dostoievski spre Bion

Un loc esential in scrisoarea mea catre domnul Vianu il ocupa exemplul 2+2=4 pentru ca acesta ilustra, spuneam eu, necesitatea si, deci, principiul realitatii. In aceasta cheie putem sa intelegem de ce Camus spunea ca vine mereu in istorie un moment cand cei care afirma ca 2+2=4 sunt pedepsiti cu moartea sau de ce Orwell spune ca libertatea inseamna libertatea de a spune ca 2+2=4. Insa ceea ce ne contrariaza este ca Dostoievski spune ca 2+2=4 e un principiu de moarte si uneori e bine ca 2+2=5. Dar ce este Realitatea? Pai realitatea este lucrul in sine. Acesta e si sensul cu care Brentano foloseste Reales in Psihologia din punct de vedere empiric. E sensul lui Kant. Insa psihanalizei, prin Bion, i-a fost dat sa faca o descoperire pe care nu am nicio rezerva sa o numesc grava: aceea ca omul, uneori, are perceptia lucrului in sine. Si asta este moartea. Iata de ce Dostoievski avea dreptate.

In contrast with the alpha-elements, the beta-elements are not felt to be phenomena, but things in themselves. (W. R. Bion, Learning From Experience, Chapter Three, par. 2)

Ca sa nu ne expunem direct lucrului in sine, avem nevoie de reverie. Acest cuvant folosit de Bion inseamna atat visare, cat si delir. (Bion este, dupa parerea mea, cel mai bun cititor al lui Freud. Iar asta se observa si aici, pentru ca visul – fie el si diurn – in masura in care este implinire a unei dorinte, ce altceva este decat satisfactie halucinatorie, adica o forma de delir?) Ceea ce ma duce cu gandul la Pascal, care spunea ca oamenii sunt atat de necesarmente nebuni, ca a nu fi nebun ar insemna sa fii nebun printr-un alt fel de smecherie a nebuniei, printr-o intorsatura a nebuniei:

Les hommes sont si nécessairement fous que ce serait être fou par un autre tour de folie de n’être pas fou. (Pascal, Pensées, 412 Lafuma)

Daca nu exista reverie, 2+2=4 este compulsie la repetitie. Este o intrebare compulsiva cu un raspuns care nu iti permite sa iesi din ea. O trauma prin prea mult real. Imi amintesc ca anul acesta, la Conferinta Ferenczi despre trauma din Budapesta, Lewis Kirshner spunea ca psihoticul vede lucrurile asa cum sunt. Ciprian Taus avea dreptate in comentariul lui (mai ales daca tinem cont de aspectele descrise mai jos la punctul 2).

Pe post de concluzii

1) Avem norocul ca Bion este un bun cititor al lui Kant, cat si un bun cititor al lui Freud. Faptul ca el a reusit sa asimileze elemente ale gandirii kantiene in teoria psihanalitica face recursul meu la textul bionian un lucru normal. Dar, desi confirmarea afirmatiei lui Kant ca exista operatii sintetice a priori a venit din cel mai neasteptat loc – dinspre biologie, din cercetari recente (2010 / 2011) in domeniul neurostiintelor, care se pot consulta in articolul A Synaptic Organising Principle for Cortical Neuronal Groups pe care il recomand calduros – teoria imperativului categoric, satisfacatoare pentru metafizica, esueaza daca e aplicata in psihologie. Chiar daca, prin lupa psihanalizei, ea are marele avantaj ca ne conduce spre problema relatiei moralei cu principiul realitatii, faptul ca exclude datul biologic si personal o face sterila, inactiva. Aici tradeaza, din pacate, o reminiscenta vulgara de neoplatonism. Dar locul in care teoria kantiana trece dinspre metafizica spre ratiunea practica incepe sa fie interesant. Pentru ca imperativul universal al datoriei contine, asa cum am vazut mai sus, formula de parca. Aici, privind prin aceeasi lupa a psihanalizei, principiul realitatii capata profunzime prin alaturarea principiului placerii. Este ceea ce spune Bion, ca cele doua principii coexista, nu se exclud.

2) Adaugam un nou nivel de profunzime, dar si de claritate daca tinem cont de faptul ca exista realitate psihica. Acolo, elementele beta, reale in exces, sunt percepute ca lucruri in sine. (De altfel, inainte de Bion, Brentano, in lucrarea amintita, afirma ca psihologia din punct de vedere empiric se deosebeste de stiintele naturii prin aceea ca simtul nostru intern nu percepe doar fenomenul mental, ci si lucrul in sine, Reales). Fata de aceasta realitate psihica, daca actionam doar conform principiului realitatii, 2+2=4 este o actiune evacuatoare, menita sa despovareze psihicul de o acumulare de stimuli. Este un acting out, ca in cazul omului ce-si poate omora parintii si, prin aceasta, sa se simta liber sa iubeasca, pentru ca printr-un asemenea act se presupune ca parintii anti-sexuali interni sunt evacuati. Dar, daca in perceptia acestei realitati intervine functia alfa, experienta emotionala va fi transformata in elemente-alfa, adica fix in imaginile care, pentru Freud, constituie continutul latent al visului. (cf. Bion, LFE, par. 3 si 4)

3) Deci, ca sa fie un act moral, trebuie sa existe un de parca, cum zicea Kant in definitia imperativului universal al datoriei (care e o filtrare a imperativului categoric de catre ratiunea practica) sau sa percepem realitatea prin filtrul functiei alfa, adica prin filtrul visului, al reveriei, cum spune Bion in Learning from experience. Numai atunci 2+2=4 este un act moral, pentru ca rupe compulsia la repetitie presupusa de realitatea traumei. Asta inseamna ce spunea Dostoievski ca, uneori, 2+2=5. Dar Dostoievski a vorbit la alt nivel decat Camus si Orwell. Acest 2+2=5 mai poate fi interpretat si ca perceptie a realitatii psihice a Celuilalt, care frustreaza subiectul si ii pune, astfel, sub semnul indoielii coordonatele propriei realitati psihice, aceasta indoiala declansand reveria, adica gandirea. Atingem aici in treacat ceea ce Bion numise intalnirea dintre doua minti. (Si ramanem ferm ancorati in problema moralei pentru ca, asa cum bine remarca Simone Weil in La pesanteur et la grâce, ca sa ii facem rau Celuilalt, conditia este sa nu credem in realitatea sa). In aceasta nota, va propun un exercitiu freudo-bionian: poate fi gandit, uneori, Celalalt ca rest diurn al visului diurn (sic!), ca parte a realitatii inclusa in travaliul visului subiectului? Cel putin exemplul viselor nocturne ne obliga sa raspundem afirmativ.

4) Un om lucid si atat este un om pe cale sa moara. Pentru ca nu mai poate dormi. In aceasta stare a observat Bion ca-l vizitau psihoticii. O anumita experienta a faptului ca principiul placerii nu a suferit un esec total este vitala pentru om. Reveria ii va da capacitatea sa gandeasca ceea ce vrea sa acteze. Adica sa dea sens formulei 2+2=4, scapand, in acest fel, de compulsia la repetitie care-l determina sa o evacueze ca acting out si trecand la o actiune morala. Caci actiunea morala este o actiune cu sens dat de subiect. Trebuie pentru ca asa gandesc ca trebuie, nu pentru ca trebuie si gata. Trebuie pentru ca, altfel, mi-as ataca gandirea. Iar gandirea este un produs al functiei alfa si nu se confunda intotdeauna cu gandurile, a caror acumulare poate fi, uneori, o acumulare de stimuli.

Ii multumesc domnului Vianu atat pentru raspuns, cat si pentru articolul initial care mi-a motivat scrisoarea, precum si lui Ciprian Taus pentru comentariul postat, la care sper ca am reusit sa schitez un raspuns. Si as dori sa inchei cu o remarca despre Kant: da, pentru el morala are acuratetea unui calcul matematic. Dar el, cand se gandea la asta, putea sa viseze la cerul instelat.