N-am ştiut pînă acum că fac figura asta în jurnalul meu, îmi pare rău pentru cititor, n-am avut intenţia să-l plictisesc cu problemele mele, ci dimpotrivă, să-l instruiesc şi să-l amuz… Nu ştiam nici că jurnalul meu nu e creditabil pentru că una sînt cărţile (chiar şi jurnalele intime) şi alta viaţa. Dacă textele nu cuprind adevărul, asemenea vieţii, atunci nici interviul ăsta nu-l va cuprinde, fiind şi el tot un text. Prin urmare, ai s-o scoţi cu greu la capăt cu mine! Mai ales că prefer discuţiile faţă-n faţă, nu culcat pe canapeaua psihanalistului, poziţie submisivă care nu-mi provoacă decît suspiciune.

Păi, hai să ficţionalizez în prelungirea cărţilor şi a jurnalului, de vreme ce n-am nici un alt adevăr de oferit, nici măcar mie însumi (ca să ştiu ce e cu mine, „ca să-mi înţeleg situaţia“, cum scria Kafka, trebuie să scriu, n-am nici o altă cale). Nu, nu sînt un ins anxios, nu-mi place nici cuvîntul ăsta, nici realitatea pe care-o denumeşte. Psihicul meu, pînă la proba contrarie, e remarcabil de puternic. Cu mult mai puternic, de fapt, decît mine însumi. E ca un djin pe care l-am eliberat cine ştie cînd din sticla lui şi care acum, deşi m-ar putea strivi oricînd ca pe-o muscă, mi se supune totuşi senin, fără să pot citi pe faţa lui de asiatic nemulţumire, ironie sau dispreţ. Am temeri normale, teama zilei de mîine, a infertilităţii artistice, teama de îmbătrînire, boli şi moarte. Dar ele intră în definiţia umanului, n-au nimic special. Şi nu mi-e teamă pentru mine în primul rînd, ci pentru cei pe care-i iubesc. Întotdeauna mi-am spus: decît să li se-ntîmple lor ceva, mai bine să mi se-ntîmple mie.

Continuare