Apropiatul eveniment organizat de Societatea Romana de Psihanaliza pe tema pluralismului teoretic (27-28 octombrie) ma determina sa renunt la prelungita mea vacanta si sa continui postarile in aceste miercuri ale Salonului Relational. In avanpremiera conferintei, ne vom plimba putin printre curentele psihanalitice contemporane. In aceasta miercuri, va invit sa ramanem un pic la kleinieni si voi continua tema inceputa cu articolul „Gandirea schizo-paranoida” prezentandu-va acum rezumatul urmatorului capitol – „Pozitia depresiva”, scris de data aceasta de Jane Temperley in aceeasi culegere, Teoria kleiniana. O perspectiva contemporana, editata de Catalina Bronstein (membru al Societatii Britanice de Psihanaliza) in 2001.
Pozitia schizo-paranoida precede pozitia depresiva in dezvoltarea psihica a bebelusului, dar cele doua functionari se intrepatrund de-a lungul intregii vieti.
Melanie Klein continua teoria pulsiunilor formulata de Freud – in special conceptele sale de pulsiune de viata si pulsiune de moarte – insa ea le pune in relatie cu un obiect si vorbeste despre fantasmele inconstiente. Aceste fantasme au la baza satisactia si frustrarea pe care bebelusul le primeste din partea sanului mamei.
Pentru a se proteja de anxietatea primitiva, bebelusul cliveaza obiectul in bun / ideal si rau / persecutor, clivand astfel si propriul eu. Nu exista de fapt granite foarte clare intre eu si obiect, relatia dintre cele doua bazandu-se pe proiectie si introiectie continue ale partilor splitate. Aceste mecanisme se vor diminua treptat, odata cu conturarea eului. Autoarea Jane Temperley ne explica faptul ca:
Tranzitia catre pozitia depresiva presupune o integrare treptata atat a eului, cat si a obiectului. Odata cu maturizarea aparatului perceptual, capacitatea copilului de a-si modifica fantasmele prin compararea lor cu realitatea de obicei reduce anxietatea. Internalizarea experientelor bune si a obiectelor bune il reasigura cu privire la propria stare interna, avand astfel o nevoie mai mica de a se proteja.
Bebelusul se va simti mai putin amenintat si deci va simti mai putina violenta impotriva obiectului pentru ca o va recunoaste pe mama ca fiind acelasi obiect, si atunci cand gratifica, si atunci cand frustreaza. Deoarece isi va suporta mai bine propria ambivalenta, bebelusul va deveni capabil de a-si asuma impulsurile distructive si de a simti vinovatie, fapt ce a determinat-o pe Klein sa numeasca aceasta pozitie „depresiva„. Vinovatia presupune separarea din fuziunea cu obiectul, iar separarea inseamna a trai renuntare, doliu, depresie.
In pozitia schizo-paranoida, bebelusul se afla fie exclusiv in prezenta unui obiect bun, fie exclusiv in prezenta unui obiect rau. In pozitia depresiva, bebelusul accepta ca el nu poate controla obiectul, ca are nevoie de el, ii poate simti lipsa si poate suferi pentru absenta lui – a aceluiasi obiect… El mai degraba face doliul obiectului bun decat sa simta ca e amenintat de un obiect rau (stim ca obiectul rau era obiectul absent, iar el acum e capabil sa resimta realitatea absentei obiectului).
Odata cu maturizarea aparatelor perceptuale, capacitatea copilului de a-si modifica fantasmele prin compararea lor cu realitatea de obicei reduce anxietatea.
De asemenea, el incearca sa repare si sa readuca obiectul bun, iar capacitatea de reparatie este, spune Temperley,
una dintre cele mai puternice manifestari ale pulsiunii de viata.
Freud a observat aceasta relatie a copilului mic cu obiectul prezent si absent in jocul fort-da, cu mosorasul pe care copilul il controleaza: „aproape„–„departe„, sanul aflandu-se astfel in controlul sau. De asemenea, in articolul sau din 1915, „Doliu si melancolie”, a vorbit despre travaliul de doliu esuat care face imposibila separarea de obiect, acesta continuand sa existe ca obiect rau care ameninta lumea interna. Caracteristicile melancoliei descrise de Freud se regasesc la Klein – explica autoarea – atunci cand ea vorbeste despre esecul subiectului de a negocia pozitia depresiva, adica de a regasi sentimentele de dragoste dupa ce a fost dezamagit sau parasit.
Ceea ce au adaugat Abraham si Klein la intelegerea melancoliei a fost faptul ca in doliu exista de asemenea o internalizare a relatiei. La origine, doliul reprezinta capacitatea bebelusului de a sustine si recupera sentimentele de iubire si deci dorul dupa mama absenta, construindu-si interior o figura valoroasa si sustinatoare care ii ofera forta interioara. In termenii lui Klein, copilul care a introiectat-o la origine pe mama o simte acum pe mama in interiorul sau.
Cititi despre Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii
O alta achizitie in pozitia depresiva este capacitatea de utilizare a simbolurilor (despre care a vorbit Hanna Segal). In modelul de gandire psihotic, simbolul este confundat cu ceea ce este simbolizat, este o gandire concreta.
Travaliul de doliu este o perioada de reconstructie a pozitiei depresive, iar aceasta re-tranzitie a adultului intr-o perioada de criza de la pozitia schizo-paranoida la cea depresiva potenteaza creativitatea.
In pozitia depresiva, anxietatea principala este cea de recuperare a obiectului intern bun, iar principala defensa impotriva acestui tip de anxietate este mania. In manie, subiectul nu este subjugat atat de mult de un obiect persecutor cum este in melancolie. In manie, fantasmele sunt de triumf si control asupra obiectului. Insa mania si melancolia sunt esuari ale pozitiei depresive si ele pot fi, de asemenea, forme sau faze ale unui travaliu de doliu.
Sa urmarim acum o vinieta clinica prezentata de autoare in scopul de a ilustra trecerea de la pozitia schizo-paranoida la pozitia depresiva in cazul unei adolescente aflate in conflict cu parintii si cu profesorii! Desi capabila intelectual, nu se putea concentra pentru scoala, iar cand parintii voiau sa o ajute, ii respingea cu furie. Singura solutie pe care o vedea era schimbarea scolii. Certurile si rezultatele slabe au continuat la noua scoala. Ea le reprosa parintilor ca vor sa aiba un copil perfect, iar ei sustineau ca nu e vorba despre asta, ci despre faptul ca scoala e importanta totusi.
Autoarea comenteaza ca adolescenta si-a clivat partea rea pe care a proiectat-o in parinti si in scoala, pe care i-a resimtit apoi ca persecutori.
In momentul in care a devenit capabila sa faca trecerea de la pozitia schizo-paranoida la cea depresiva, ea a inceput sa-si retraga obiectul rau proiectat si sa si-l asume mai mult, odata cu o capacitate crescuta de a repara obiectul. Se remarca faptul ca un marcator al acestei treceri este momentul in care, avand un pantof dezlipit pe care i-l aruncase tatalui sa-l repare, l-a luat sa il lipeasca singura in timp ce purta o conversatie rezonabila cu mama ei pe tema scolii. Un rol important l-a jucat utilizarea inconstienta a simbolurilor de catre pacienta. Pantoful rupt a fost un simbol pentru splitarea ei interna pe care a reusit sa o repare in terapie. Este specific pozitiei depresive faptul ca proiectiile sunt retrase din obiect, iar subiectul e capabil sa le foloseasca in mod creativ. Cineva aflat mai adanc in pozitia schizo-paranoida s-ar fi identificat mult mai mult cu talpa de pantof rupta ce nu poate fi folosita. Discutia pe care a avut-o cu mama ei in timp ce isi repara singura pantoful reprezinta o scena ce comunica simbolic dorinta sa de a pune lucrurile in ordine.
Incidentul cu pantoful de asemenea ilustreaza interactiunea constanta intre obiectele interne si externe. In splitarea ei, proiectia partii rele in parinti si scoala genereaza in acestia supararea si represaliile de care ea se teme. Starea lor de suparare a fost ulterior introiectata, confirmand si amplificand senzatia sa de persecutie. Apoi s-a creeat un cerc vicios de persecutie intre obiectele interne (a se simti persecutata) si cele externe (a fi realmente persecutata). Trecand la o functionare mai depresiva, a devenit capabila sa restaureze o imagine mult mai integrata de sine si a celorlalti. A gasit apoi confirmarea schimbarii sale interne in noua reactie a mamei, instalandu-se astfel un obiect intern de ajutor capabil de a vedea atat fortele, cat si slabiciunile sale.
Fata era foarte dependenta de parinti, dar, pana la incidentul cu pantoful, incapabila sa isi dea seama de asta si sa le foloseasca ajutorul. Anterior acestei schimbari, ea isi controla parintii si scoala pastrandu-i in mintea sa rai si nefolositori. Privea interactiunea parintilor cu scoala ca fiind amenintatoare. Dependenta de parinti, neconstientizata, era exprimata printr-un puternic control al lor ca figuri rele, purtatoare de aspecte de temut ale ei insesi. Aceasta dependenta difera de cea pe care ea a inceput sa o arate cand s-a intors catre mama sa si a impartasit cu ea suferinta cu privire la autodistructivitatea ei. Mama s-a simtit ea insasi eliberata de ostilitatea fiicei si libera ca persoana separata care poate ajuta. Dependenta depresiva a fetei e constientizata si actioneaza ca un impuls pentru reconciliere si reparatie.
In conversatia cu repararea pantofului, ea a renuntat la controlul si atacul impotriva parintilor si le-a permis sa pastreze legatura cu scoala pe care acum o poate vedea ca nepericuloasa. Miscarea de la pozitia schizo-paranoida catre cea depresiva este simultan o renuntare la control asupra cuplului parental (aici, parintii si scoala), o recunoastere a separarii si interactiunii lor si o constientizare a faptului ca in aceasta schimbare, o noua libertate poate fi obtinuta. Negocierea pozitiei depresive e intim legata de perlaborarea Complexului lui Oedip. Sunt parti ale aceluiasi proces.
 Georgiana Brănişteanueste candidat – Societatea Română de Psihanaliză. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
Foto: Shoemaker, 1903
In imaginea insotitoare, fetita care se duce la pantofar–poate terapeutul ei, nu stim–trebuie sa intoarca sa isi recupereze pantoful in treizeci de zile, nu? Asta inseamna ca a fi "depresiva" este o relatie pe care o ai cu cineva, si la care trebuie sa te intorci din cand in cand pentru a recupera talpa rupta?
Mi imi place ideea asta de pendulare intre schizoid si depresiv, dar mi se pare ca exista o idealizare mare in pozitia depresiva. Adica, mi se pare ca povestea cu reparatia (sau repararea pantofului) amplifica prea mult, pe gustul meu, ideea asta de eliminare a ostilitatii sau a controlului asupra celorlalti.
Adica, cand te intorci cu pantoful rupt la pantofar, o sa ai acelasi pantof, care se mai strica din cand in cand. Si va trebui sa iti folosesti pantoful pentru a naviga relatiile cu ceilalti, si a intra in schimburi care presupun cel putin dorinta de control.