Profesorul Seligman este psihanalist, formator si supervizor IPA, respectiv al centrului de psihanaliza din San Francisco si al Institutului de psihanaliza al Californiei de Nord. Este angajat intr-un program de cercetare copil-parinte al Departamentului de Psihiatrie din Universitatea de Medicina din California de Nord. A scris mai multe carti si articole pe teme de psihanaliza relationala, precum cele din anul 2000 si 2003, unul intitulat „Implicatii clinice ale teoriei atasamentului”, aparut in revista Asociatiei Americane de Psihanaliza, altul intitulat „Punctul de vedere al dezvoltarii in perspectiva relationala”, aparut in revista Psihanaliza contemporana.

Punctul de la care porneste autorul in lucrarea sa este cel al relatiei psihanalitice dintr-o perspectiva a dezvoltarii, punct care are ca baza teoretica si practica ideea „copilului relational”. Diferitele scoli psihanalitice propun imagini ale unui copil cu elemente psihostructurante importante. Melanie Klein propune copilul invadat inca de la inceput de anxietate, ca un rezultat al distrugerii / urii sale fata de obiecte. La Freud, copilul reprezinta realizarea perfecta a sinelui, el duce o viata nediferentiata intre sine si obiect, singura lui motivatie fiind satisfacerea instinctelor. Seligman isi propune sa urmareasca urmatoarele puncte:

1. Copilul este social si nu solipsist.
2. Modelul de dezvoltare al copilului este conturat de „contact”, de cautarea sigurantei in baza interactiunii cu ceilalti.
3. Descrie strategia clinica relationala asa cum a fost elaborata in SUA.

El spune ca exista 3 mari grupe de teorii clinice:

1. Cele care subliniaza caracterul primar al pulsiunilor
2. Cele care subliniaza relatia
3. Cele mixte

Primele sunt motivate de reducerea tensiunilor interne, bazate pe inferente din analiza freudiana, respectiv modelele genetice. Cele din a doua categorie subliniaza perspectiva interactiunii copilului cu mediul, orientarea spre lumea externa si interesul social ca motivatie primara. Personalitatea se dezvolta in masura in care mintea copilului se organizeaza in virtutea unui mediu benevolent de ingrijire. Eventualele trasaturi psihopatologice care ar putea aparea nu reprezinta la copil fixatii la un stadiu timpuriu, ci variante de dezvoltare. Asadar, copilul isi structureaza realitatea in functie de ambient, nu e solipsist si nici nu e motivat pentru a scapa de afectele intolerabile, ci este bine adaptat pentru interactiunile sociale. Motivatia lui de baza include reglementarile emotionale rezultate din proximitatea cu ceilalti. El trebuie sa raspunda celorlalti. In acest sens, pentru a releva modelul sau teoretic, Seligman expune un filmulet video cu doi gemeni care comunica intr-o forma de limbaj articulat „impreuna”, atat gestual, corporal, cat si fonic. Aceasta e denumita comunicarea comunicativa.

Pentru a evidentia propensiunea nativa a copilului catre mediu, Seligman vorbeste despre studii care au relevat faptul ca la nastere copilul vede la 27 cm distanta, cam cat distanta pana la fata mamei (si nu e orb cum se credea). De asemenea copiii se pare ca prefera formele rotunde, imagini care prezinta chipul uman spre care se indreapta si vocile de frecventa inalta, pe care le imita (vorba mamei usor subtiata). Toate acestea rezuma niste abilitati native, cu care copilul e inzestrat in mod natural pentru a se adapta la mediul uman. Capacitatea de a imita fata care-i zambeste si de a imita miscarile celui / celei cu care interactioneaza copilul se numeste sistem de influenta mutuala. In acest sistem se regleaza afectul si se regleaza miscarile motorii. Pentru a evidentia aceste lucruri, Seligman arata alt film video cu un copil in interactiune cu vocea mamei pe care o imita.

Asadar, in perspectiva lui Seligman (ca si a lui Winnicott, pe care il citeaza), relatia pacient-analist este foarte asemanatoare celei mama-copil. Analistul are importanta la fel de mare ca si pacientul. Accentul nu e pus pe pacient, ci pe diada, analiza fiind influentata de sistemul pacient-analist si de contextul relational bidirectional. Situatia creata este dialectica, analistul este influentat de pacient si se implica. De aici, transferal si contratransferul apar ca inseparabile, se implica unul pe celalalt si de fapt vorbim despre relatie si nu despre fenomene separate: unde e transfer si unde e contratransfer. Schimbarea in psihanaliza apare ca urmare a interactiunii, in urma intelegerii afectelor intense. Nu relatarea trecutului prin rememorare, ci interactiunea din „aici si acum” schimba constructe afective din trecut care s-au elaborat tot in relatie cu cineva (mediul, mama, tatal). Seligman vorbeste despre efectul terapeutic al recunoasterii in relatia analitica. Acest lucru nu inseamna ca analistul trebuie sa-i ofere pacientului ceea ce nu i-a oferit trecutul (mama, tatal), ci subliniaza rolul flexibilitatii si disponibilitatii analistului ca fiind un agent al schimbarii.