Nu sunt mare sef, nu sunt barosan…
Nu-s stapanu lumii, si nici number one
Am un milion si-l dau la lautari
Chiar de plec acasa fara nici un ban
Milionu meu face cat zece
Fiindca-l dau din stima si modestie
Da da da da, asta-i harul meu,
E talentul meu, de la Dumnezeu
E valoarea mea, e valoarea mea
De la Precista…
Nu am ascultat niciodată această manea cântată de ACM şi numită Am un milion. Însă un prieten bun mi-a împărtăşit aceste versuri auzind că am un interes specific faţă de acest aspect al culturii şi civilizaţiei româneşti actuale.
Ceea ce atrage imediat atenţia la această manea este faptul că nu conţine nici o aluzie la duşmani. La o primă vedere pare complet atipică. Însă dacă facem o analiză mai atentă lucrurile vor fi uşor surprinzătoare. Primul lucru care îţi vine în minte este legat de faptul că acest „lăutar„ ştie foarte bine să îşi motiveze publicul astfel încât acesta să renunţe şi la ultimii bani pe care îi are doar pentru a avea sentimentul că este „şef şi barosan„, „stăpânul lumii şi number one„. Foarte uşor trecem peste negaţie, considerând-o doar un subterfugiu firav pentru a înşela cenzura publicului. Nu mândria este cea direct vizată prin aceste versuri, ci narcisismul celui care are „stimă şi modestie„. Unul dintre modelele după care ar putea fi interpretată această manea este cel oferit de Winnicott atunci când vorbeşte de faptul că narcisismul bebeluşului se oglindeşte în strălucirea ochilor mamei. Substituţia de roluri este foarte uşor de făcut, lăutarul preia funcţia maternă, iar ascultătorul preia rolul bebeluşului. Însă aş atrage atenţia asupra a două aspecte: 1. cei doi protagonişti ai cântecului au depăşit de mult această vârstă, şi 2. schimbul dintre ei este inversat, în sensul că la auzul glasului narcisizant al „mamei„, „bebeluşul„ este acela care îşi „hrăneşte„ mama
chiar de pleacă acasă fără nici un ban.
Această relaţie de hrănire nu va duce decât la moarte prin exces de abnegaţie a bebeluşului de a susţine glasul seducător al mamei. Mama devine sirena seducătoare ce te atrage în adâncurile mării, dar şi vulpea ce fură caşcavalul corbului. Prin această ultimă menţiune intrăm şi în domeniul moralei.
Morala impusă de acest cântec pare a fi una crudă şi nemiloasă. Nimeni nu poate cere celuilalt să renunţe şi la ultimul lui ban doar pentru simplul sentiment de a se simţi valorizat până la cele mai vibrante coarde ale psihicului uman. Însă îmi aduc aminte din nou de acest prieten care, povestindu-mi despre acest cântec, a făcut imediat comparaţia cu faptul că milionul tău are aceaşi valoare în glasul mamei, la fel ca milioanele fără număr ale celui bogat. Am putea să ne gândim că e vorba de competiţia masculină aici sau de neajutorarea primară a bebeluşului dacă tot am adus acest aspect în discuţie. Însă nu, este pur şi simplu vorba despre „duşmani„ asupra cărora poţi să-ţi iei revanşa, anulând orice diferenţă dintre tine şi el, şi uitând orice umilinţă sau neputinţă îndurată în viaţa asta din cauza banilor. Nu mai trebuie să atrag atenţia că ne învârtim în acelaşi scenariu triangular în care femeia, mai corect glasul acesteia, este sursa şi motivaţia oricărui triumf psihic.
Oare putem vorbi despre faptul că economia psihică de a se investi şi moralitatea acestui individ sunt slabe? El este convins că nu, pentru că acesta este harul său, valoarea sa, talentul său, care în ultimă instanţă sunt date de la „Precista„. Mama este cea care îţi dă, mama este cea care îţi ia. Şi asta până la urmă este o moralitate necruţătoare atât faţă de sine, cât şi faţă de celălalt. Însă această moralitate necruţătoare este una care leagă la nesfârşit, transgresând valoarea banului. Nu banul este valoarea supremă, nu conflictul dintre el şi duşmani, ci acest vag sentiment că trebuie să ai o valoare în ochii tăi şi ai celuilalt. Cine poate contesta cunoaşterea empirică pe care ACM o are asupra psihicului uman?
 Ciprian Tauseste psiholog in formare psihanalitica. |
DE ACELAŞI AUTOR
Toate articolele acestui autor
S-ar zice ca teoria kohutiana este bine ilustrata in acest cantec. Nu cumva ACM vorbeste foarte sincer despre sine?
In legatura cu problema sinceritatii lui ACM singurul raspuns pe care il am este acela ca il consider un foarte bun profesionist, cu o capacitate de reusita sociala uluitoare. Pentru mine munca lui este mai degraba o demonstratie ca prin manea se poate ajunge la o respectare a normelor sociale.Sinceritate e o problema de etica, din punctul meu de vedere. Vad acest cantec mai degraba ca pe o capacitate de recunoastare a propriei dorinte. Iar faptul ca puteam foarte bine sa fac aceasta interpretare dintr-o perspectiva kohutiana recunosc ca ma surprinde prin evidenta cu care reiese din text, dar care a fost omisa in mintea mea. Multumesc.