ROMANUL PSIHANALIZEI Căsnicia mea cu Bennett s-a sfârşit probabil în acea zi când m-am plimbat pe străzile din Tijuana cu tatăl meu cel spiritual. Taică-meu încerca din răsputeri să fie bine-dispus şi de ajutor, însă eu eram adânc cufundată în propria mea vină. Mă aflam în faţa unei dileme: dacă nu renunţam la Brian şi încercam să trăiesc din nou cu el, aveam să înnebunesc, sau renunţam la propria mea identitate.
Însă dacă îl lăsam singur cu nebunia lui şi în grija medicilor, îl abandonam – exact atunci când avea nevoie cel mai mult de ajutor. Într-un fel, eram o trădătoare. Se redusese la o alegere între mine sau el, iar eu m-am ales pe mine. Vina mea în legătură cu acest lucru mă bântuie. Undeva adânc în interiorul minţii mele (cu toate acele amintiri scufundate ale copilăriei) e o imagine glorioasă a femeii ideale, un fel de Griselda evreică. Ea e Ruth şi Esther şi Iisus şi Maria într-o singură persoană. Ea întoarce întotdeauna şi celălalt obraz. Ea e un vehicul, un vas, fără nevoi sau dorinţe ale ei. Când soţul ei o bate, ea îl înţelege. Când el e bolnav, ea îl îngrijeşte. Când copiii sunt bolnavi, ea îi îngrijeşte. Găteşte, are grijă de casă, are grijă de magazin, are grijă de cărţi, ascultă problemele tuturor, merge la cimitir, pliveşte buruienile de pe morminte, se îngrijeşte de grădină, freacă podelele şi stă tăcută în balconul de sus al sinagogii în timp ce bărbaţii recită rugăciuni despre inferioritatea femeilor. E capabilă de absolut orice cu excepţia păstrării propriei persoane. Şi, în secret, îmi e întotdeauna ruşine de mine însămi pentru că nu sunt ca ea. O femeie bună şi-ar fi dat viaţa ca să aibă grijă şi să hrănească nebunia soţului ei. Nu eram o femeie bună. Aveam prea multe lucruri de făcut.
