ma iau singur la misto
care ne arata cu degetul ceea ce oricum vedeam, la omagiul pe care soundtrack-ul il aduce Trilogiei dolarilor (in care fluierul e prima voce si care include o piesa a veteranului Ennio Morricone, Ancora qui), incheind cu participarea Django-ului dintai, Franco Nero, cel mai nou film al lui Quentin Tarantino e pentru spaghetti westerns ceea ce e, pentru rockeri, rockerul cu un tricou pe care scrie „rocker”. Desi maculat cu buna stiinta cu cateva elemente de romance, din care nu lipsesc joaca nevinovata cu partile rusinoase ale unui om de zapada, Django Unchained ramane fidel filonului italian consacrat de Sergio Leone in anii ’60, ceea ce inseamna ca n-are nici in clin, nici in maneca cu istoria. Drept urmare criticile privind verosimilitatea filmului nu-si au rostul: nu e un tratat despre perioada care a precedat Razboiul Civil in Statele Unite ale Americii, la fel cum nici Inglorious Basterds, adica ceea ce am denumit primul spaghetti western al lui Tarantino, nu era o relatare a unor evenimente care chiar s-ar fi putut intampla in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Pe de alta parte, ceea ce Inglorious Basterds avea din plin, iar lui Django ii lipseste este impartirea judicioasa a informatiei, a unor personaje catre celelalte personaje si a naratorului, indiferent de natura lui, catre spectator. Ca si penultimul film al lui Tarantino, Django poate fi interpretat ca o suita de negocieri in care accesul la date al negociatorilor este inegal. Schultz (Christoph Waltz) negociaza cu negutatorii de sclavi achizitia lui Django (desi stie de la bun inceput ca il va obtine, intr-un fel sau altul). Tot Schultz negociaza cu Django (Jamie Foxx) termenii colaborarii lor (desi stie de la bun inceput ca Django nu are cum sa-l refuze). Politistul judiciar negociaza cu Schultz conditiile predarii sale (dar nu stie deocamdata nimic despre acesta). Schultz isi negociaza cu politistul judiciar conditiile de eliberare si remunerare (si stie dinainte ca va avea castig de cauza) s. a. m. d.
Regulile acestui joc tranzactional sunt cat se poate de la vedere, ele fiind enuntate chiar de Schultz:
Cand ajungem pe plantatie, vom juca un rol. Vei fi un personaj. In timpul reprezentatiei, nu ai voie sa iesi din personaj.
Cele doua roluri pe care Django si Schultz le interpreteaza nu il impresioneaza foarte tare pe ultimul si cel mai redutabil adversar al celor doi, monsieur Candie (Leonardo DiCaprio), care pune cartile pe masa de indata ce le intelege jocul (si il intelege destul de curand, desi, inainte de abolirea sclaviei, tactica „politistul bun / politistul rau” nu era cunoscuta inca sub acest nume). Drept razbunare, dar si pentru a obtine o pozitie privilegiata in cadrul ultimei negocieri, si Django incalca regulile jocului, atunci cand demasca intentia lui Candie de a castiga un avantaj simbolic prin etalarea propriei sale forte, in confruntarea cu un adversar lipsit de orice sansa (un sclav fugar).
Daca exista tensiune reala in Django Unchained, acesta tine de arta cuplului de negociatori de a-l tine in sah pe cel pe care vor sa-l convinga, si de spectacolul aferent pe care Candie-vanzatorul il ofera, acceptand orice afront, atata timp cat mai nutreste speranta de a-si obtine banii. Cat timp Candie detine mai putine informatii decat Schultz si Django (si decat noi, in acelasi timp), suspansul e asigurat, iar principalele doua intrebari care se pun sunt cat o sa mai reziste el la insolentele lui Django, respectiv cat de tare va intinde acesta din urma coarda. Din momentul in care Candie e pus la curent cu intentiile celor doi, acest suspans dispare.
In toate cele cinci segmente ale lui Inglorious Basterds, un personaj pozitiv, cu o acoperire intotdeauna vulnerabila si de care e constient ca ar putea fi demontata in orice moment, era pus in aceeasi camera cu unul negativ, care chiar stia, inca din primele momente, secretul interlocutorului sau. In mod inteligent, momentul confruntarii venea de fiecare data insuportabil de tarziu.
In Django Unchained, pisica mananca soarecele de indata ce il prinde. Candie nu se joaca deloc cu cei doi, finalul e astfel grabit, iar locul suspansului e luat de un stimul mai putin sofisticat, dar mai eficient, si anume violenta.
Vreti violenta? Luati violenta!
pare sa le raspunda Tarantino celor care l-ar vedea in pielea unui regizor de drame de salon.
Executiile violente care au loc atunci cand te astepti mai putin, excesul de morga si de elocinta, ignoranta si de agramatismul omului de culoare, puse in oglinda cu hipercorectitudinea si cu savoir faire-ul omului alb, sunt printre principalele resurse de umor ale filmului. Acestora li se adauga personajul sclavului Stephen, al carui servilism devine paradoxal in interpretarea lui Samuel L. Jackson. Din Jules din Pulp Fiction a mai ramas doar discursul fioros pe care il tine in fata cuiva care nu mai are mult de trait; in tot cazul, daca Stephen ar detine un portofel, cu siguranta pe el nu ar mai scrie Bad Mother Fucker.
Cateodata, umorul devine parodie in toata regula, ca atunci cand personalul unei plantatii, sub conducerea proprietarului, intentioneaza sa ii linseze pe Schultz si Django (si sfarsesc prin a se certa din cauza vestimentatiei pre-Ku Klux Klan, precum personajele din Reservoir Dogs din cauza poreclelor-culori), sau cand Django il biciuieste pe unul dintre asupritorii lui de altadata. Despre propriul sau personaj, Jamie Foxx a declarat ca l-a atras tocmai pentru ca e primul supererou negru si, intr-un fel, asa si e (dovada sta finalul, in care lasa in spate un morman de cadavre si primeste, din punct de vedere al filmarii, tratamentul rezervat unui supererou). Albul e dusmanul, iar avantajul lui e ca nu mai trebuie sa-si demonstreze odiosenia, pentru ca o lume intreaga o cunoaste prea bine (la fel sta treaba si cu nazistii lui Inglorious Basterds). Hulita non-culoare apare peste tot, e a luminii care cade peste masa lui Django la salon, a bumbacului, a hainelor lui Big Daddy si a casei lui Big Daddy. Din cand in cand se face dreptate, iar albul asta imaculat e stropit cu o arteziana chicios-estetica de sange (bumbacul si calul, improscate si vazute in ralanti).
Acestea fiind spuse, Django Unchained marcheaza inca un capitol in povestea de dragoste dintre baiatul care a refuzat sa creasca si genul altadata nefrecventabil caruia el i-a redat onoarea si alaturi de care insista sa ramana, la bine si la rau.
Preluat din Cultura
