Propun cititorului un nou articol, de data aceasta despre pulsiune, despre confruntarea dintre pulsiunea de viata si cea de moarte si despre medierea pe care o realizeaza travaliul oniric.

Copilul: am visat ceva si m-am speriat
Terapeutul: ce te-a speriat?
Copilul: nu mai stiam daca soarele era soarele sau era luna
Terapeutul: daca era noapte sau zi…
Copilul: luna era inspaimantatoare

Continutul simbolic al dialogului este foarte bogat. Copilul aduce in discutie o angoasa, o spaima de moarte si o lupta pe care o duce pentru a elabora aceasta angoasa. Terapeutul pastreaza aceasta simbolistica a copilului pentru a ramane in acelasi registru si pentru a cauta impreuna posibilitatea de a semnifica angoasa de moarte. Acest dialog este posibil tocmai datorita suportului oniric.

Putem porni in discutia noastra de la definitia pulsiunii. Aleg sa prezint cititorului aceasta definitie, asa cum o reia Andre Green in articolul „Pasiuni si destine ale pasiunilor” pornind de la Freud in Psihologia inconstientului si ii adauga comentariile sale, lasandu-ne sa intelegem complexitatea ei:

Daca [ipoteza]ne intoarcem acum de la aspectul biologic [adoptam vertexul „stiintei” vietii, mai precis dintr-un punct de vedere al corpului somatic] catre viata psihica [viata spirituala], „pulsiunea” [conceptul si nu fenomenul de pulsiune, intre ghilimele] ne apare ca un concept-limita [concept aflat la limita conceptualizabilului] intre psihic si somatic [concept-limita la limita, la punctele de intalnire dintre psihic si somatic], ca reprezentant psihic al stimulilor ce izvorasc din interiorul corpului si ajung in suflet [conceptul de pulsiune trimite la notiunea de reprezentare psihica; alunecare semantica: ceea ce era intre psihic si somatic, reprezentant psihic al excitatiilor ce izvorasc din interiorul corpului – altfel spus, pulsiunea, desi localizata intre psihic si somatic, dobandeste statutul de reprezentant psihic, basculeaza inspre partea aceasta atunci cand ajunge in vecinatatea psihicului, ca toate ca se naste in interiorul corpului], ca o masura a cererii de travaliu [masura, deci cantitate, ce trebuie supusa travaliului, adica transformarii] ce e impusa psihicului ca urmare a legaturii sale cu ceea ce este corporal [psihicul suporta cantitatea venita din corpul de care este legat – altfel spus, caruia ii este impus travaliul unui corp care nu are un travaliu de acest tip, ci il determina sa realizeze un travaliu]. (Andre Green, Psihanaliza cazurilor-limita, Editura Trei, 2006).

Termenul cheie al acestei definitii este reprezentant (psihic). Altfel spus, pulsiunea este o delegare a corpului, dar nu a celui somatic, ci a celui libidinal. Asadar, daca ne intoarcem la Freud putem vorbi despre o constrangere din partea cerintelor libidinale aflate intr-o infruntare amenintatoare cu cerintele de auto-conservare care i se opun. Conflictul capata o forma catastrofica, producand confuzie si un pericol iminent.

Pe de alta parte, Andre Green ne spune ca psihismul care sufera isi datoreaza suferinta pasiunii pentru un obiect care lipseste. Si daca trebuie sa raportam totul la sexualitatea infantila, obiectele pasiunii trebuie cautate printre obiectele partiale – luate de pe corpul mamei sau corpul subiectului – ori obiectele totale: imagourile parentale. Ce sunt prin urmare angoasele arhaice? se intreba Green. Ele sunt efectul pasiunilor narcisice acolo unde nici o diferentiere nu este posibila intre eu si obiect, acolo unde iubirea si distructivitatea afecteaza in aceeasi miscare si eul si obiectul.

Iar Lacan completeaza in Propos sur la causalite psychique:

La inceputul acestei dezvoltari, iata asadar, ca s-au legat eul primordial ca esential alienat si sacrificiul primitiv ca esential suicidar; mai precis, structura fundamentala a Nebuniei.

Ne putem intreba daca angoasa de moarte a copilului nu este ea insasi hranita si prin suferinta produsa de absenta si de pierderea fantasmata a obiectului matern care constituie sprijinul originar din toate punctele de vedere.