Propun cititorului un nou articol, de data aceasta despre identitate si identificare, despre iluzie si spatiu metaforic.

Copilul: nu imi place numele meu. Nu il mai vreau.
Terapeutul: dar cum ai vrea sa te cheme?
Copilul: nimic
Terapeutul: nici un nume?
Copilul: nici unul

Dialogul pare ca ne indreapta catre o dezinvestire narcisica a copilului. Cu toate acestea, ascultand indeaproape ceea ce ne spune copilul, pare a fi vorba si despre un esec al identificarii si al construirii unei apartenente prin atribuirea unui loc singular si special destinat copilului.

Identificarea primara, definita de Freud ca fiind directa si imediata, se bazeaza pe faptul ca initial copilul, datorita unei nevoi primare este centrat pe obiectul matern, inainte ca aceste sa fie diferentiat ca un obiect independent. Observatiile lui Bowlby si lucrarile lui Brazelton despre bebelus pun in evidenta rolul activ al copilului in aceasta interactiune precoce. Acest atasament primar constituie sprijinul plecand de la care se va construi eul copilului sprijnit pe propriul sau corp, dar si pe corpul mamei sale. Plecand de la functionarea biologica se va organiza functionarea psihica a copilului care se sprijina pe psyche-ul matern (pe functia sa alfa si pe capacitatea de iluzie).

Aceasta iluzie mentinuta de mama favorizeaza dezvoltarea integrarii psyche-soma a copilului, capabil treptat sa ia in grija deziluzia nascuta din distanta dintre sine, obiect si lume. Ea fondeaza un spatiu intermediar din care apare si obiectul tranzitional, o aptitudine de a utiliza obiectele intr-un spatiu neutru, nedefinit in ceea ce priveste interioritatea sau exterioritatea sa, stabilind potential continuitatea in discontinuitatea sine-lume. Continuitatea psihica a sinelui si cea in spatiul speciei constituie soclul identitatii primare.

Esecul acestei iluzii conduce insa la pierderea unui spatiu metaforic si la imposibilitatea identitatii si apartenentei. Asadar, ce il impiedica oare pe copil sa fie numit, sa se numeasca? Ne putem gandi la contractul narcisic si la posibilitatile si responsabilitatile acestui contract incheiat inainte de nasterea si aparitia copilului. Sa fi fost copilul insuficient de bun si aparitia sa sa fi produs o atingere idealului parental? Sa fi fost existenta si aparitia sa intr-un asa de mare pericol incat copilul sa fie sub semnul stergerii, al inexistentei?

Prenumele oferite copiilor precum si fantasmele care se asociaza acestora sunt in legatura cu identificarile inconstiente sau constiente ale caror obiect sunt. Alberto Eiguer (1981) scria:

prenumele este primul fapt social prin care copilul iese din registrul biologic pentru a incepe umanizarea sa identificandu-se cu o alta fiinta umana.

Prenumele precede fiinta umana in apartenenta sa la specie prin opozitie cu cel dat unui animal, care este ulterior. Prenumele uman este dat de cele mai multe ori inainte de nastere. Bebelusul vine deja numit si inscris intr-un circuit fantasmatic cel mai adesea in legatura cu genealogia familiala, cu rezonante afective mai mult sau mai putin constiente.

Copilul care se va naste nu devine in mod spontan obiectul proiectiilor umane, el va trebui sa faca cumva dovada apartenentei sale umane pentru a autoriza fantasmatica parentala sa il asimileze in umanitatea familiala. (Francine Andre-Fustier, L’enfant insuffisamennet bon, Dunod, 2011).