Medicul m-a prevenit că o operaţie de prostată e riscantă. Aşa că am renunţat. Citind Fantoma iese din scenă de Philip Roth găsesc că am avut dreptate. Impotenţă sexuală poate, nu şi incontinenţă.

Cu un umor crispat, Philip Roth povesteşte despre „fondul secret al umilinţei” provocat de noua lui condiţie. Până acum, el aspirase mereu la singularitate şi căutase în sinea sa ceea ce ieşea din comun: izbutise până la urmă, dar nu în forma scontată. Nereuşind să ne facă umili, totuşi soarta ne umileşte. Bineînţeles, fiecare o disimulează în felul său, dar această umbră a umilinţei ne ţine, poate, loc de umanitate. E mai bine să ştim asta, mai ales dacă nu mai suntem tineri.

Despre Philip Roth am mai aflat că are oroare de ping-pong – cu toate că încă mai joacă -, fapt care m-a întristat. Alte lucruri, în schimb, mi l-au apropiat: nu acceptă niciodată o invitaţie la cină, nu are computer şi continuă să trăiască în epoca maşinii de scris, fără cel mai mic interes pentru internet. Telefoanele mobile îl neliniştesc: eliminarea experienţei separării nu poate rămâne fără efecte dramatice. Ceea ce mi se pare de domeniul evidenţei. Dar poate că, precum toţi tehnofobii, vom sfârşi în marele ţintirim al extravaganţilor care încă din zorii industrializării au gemut împotriva progresului tehnic (beneficiind totodată de acesta – cel puţin la dentist!).

Dar Roth m-a mişcat cel mai mult în descrierea umilinţei sale fizice. Referindu-se la memorie, de exemplu, pe care şi-o pierde puţin câte puţin, silit fiind să-şi noteze atâtea lucruri banale care n-ar merita decât uitarea. Pierderea memoriei, pedeapsa supremă pentru un scriitor.

Este ca şi cum, scrie el, ceva diabolic ar locui în creierul meu – geniul amneziei, demonul uitării -, ca şi cum ceva m-ar supune eşecurilor doar pentru plăcerea de a mă vedea degradându-mă, cu scopul ultim de a transforma într-un om fără repere un scriitor a cărui pătrundere se sprijinea pe memorie şi pe precizia verbală.

Această umilinţă eu o încerc duminică de duminică (exagerez puţin sau mai exact anticipez) după turneele noastre de şah de la Lutétia. Trăiesc fiecare înfrângere la Blitz ca pe o crudă aneantizare publică a personalităţii mele, având grijă să nu las să se vadă nimic. Cât de departe îmi par vremurile când citeam despre Portnoy şi complexul său cu un sentiment de triumf. Nimic nu-mi rezista pe atunci. Acum totul mă copleşeşte. A trecut o jumătate de veac.