În 1960 Adolf Eichmann, fost Obersturmbannführer-SS şi responsabil logistic de exterminarea în lagărele naziste a şase milioane de evrei, este capturat de Mossad în Argentina şi transportat în secret în Israel. Aflată de două decenii în America, Hannah Arendt se autopropune marii publicaţii The New Yorker în calitate de corespondent de presă la proces. The New Yorker acceptă, nu fără ezitări, iar marele filosof asistă la judecata criminalului de război. Activitatea sa jurnalistică lasă de dorit (aşa cum anticipase, de altfel, una dintre responsabilele la vârf ale publicaţiei:

Filosofii nu respectă termenele-limită!),

 dar gânditoarea Hannah Arendt este, în schimb, efervescentă.

Va studia munţii de dosare ale procesului şi îşi va cristaliza argumentele într-o carte care rămâne o referinţă, dar care în epocă a făcut valuri şi i-a adus grave acuze şi chiar ameninţări cu moartea. Eichmann la Ierusalim. Eseu despre banalitatea răului încearcă să dea seama, foarte scrupulos documentat, de altfel, cu date şi cifre, despre abisalul clivaj dintre grozăvia „soluţiei finale” orchestrate de Eichmann şi caracterul complet anonim, mediocru al caracterului personajului – un „nimeni”, cum îl caracterizează Hannah Arendt. Va fora după această sintagmă care face carieră până astăzi, „banalitatea răului”: răul cel mai mare, răul esenţial este produs în zilele noastre nu de monştri spectaculoşi, ci de omul obişnuit care refuză să fie cineva, o persoană, o opţiune.

Scandalul în epocă a pornit de la faptul că Arendt (ea însăşi evreică şi ea însăşi evadată dintr-un lagăr de refugiaţi) susţine existenţa unei conivenţe între conducători de comunităţi evreieşti din Europa şi exterminatorii nazişti, lipsa unei rezistenţe a acestora, care, deşi nu ar fi schimbat o situaţie imposibilă, ar fi putut, spune Arendt în film, să amelioreze întrucâtva condiţia victimelor. Uşor de anticipat (nu şi de către Arendt!), o asemenea teză a provocat revolta şi indignarea dureroasă a mediilor evreieşti şi nu doar (ceea ce face Arendt este să învinovăţească victimele, va nota responsabila editorială de la The New Yorker). Arendt va fi acuzată de lipsă de sentimente, iar vechi răni se vor redeschide – cu deosebire aceea a istoriei legăturii intelectuale şi amoroase din trecut a lui Hannah cu profesorul ei, Martin Heidegger, concesiile şi adeziunile dubioase la regimul nazist ale marelui filosof fiind de-acum cunoscute.

Este greu de stabilit de partea cui a stat dreptatea, dacă una va fi fost aceea, dincolo de adevărul factual. M-a frapat însă repetata alegaţie cu privire la lipsa de sentimente şi de afect în argumentaţie ale lui Arendt, un om foarte franc, dar altfel extrem de afectuos cu prietenii. Şi am făcut racord (sau asociaţie liberă) de curând cu ideea de „psihanaliză critică” a lui Bogdan, din cel mai recent articol al său, bine argumentat, perspicace şi la drept vorbind aşezând accente foarte necesare – întrebându-mă cu privire la condiţiile de posibilitate ale acestui concept. Îi propusesem mai înainte lui Bogdan, paginându-i articolul, conceptul deja existent (şi operant în literatură) de „critică psihanalitică”, deşi îmi dau seama că nu se suprapune decât foarte parţial peste psihanaliza critică şi că îi pierde acesteia din urmă originile din teoria critică. Dar procedasem la această sugestie întrebându-mă dacă un demers cum e cel al interpretării psihanalitice poate avea o componentă critică. Poate că da, dar cred că ar trebui să distingem întotdeauna şi prioritar, în această eventualitate, între psihanaliza clinică şi o psihanaliză socială ca discurs critic în sfera publică. În cazul lui Hannah Arendt, cred că putem vorbi despre o psihanaliză sui generis realizată în cartea sa despre banalitatea răului, dar pe o temă şi într-un fel în care această psihanaliză de for public trimite direct la traume foarte profunde. Ar fi, prin urmare, vorba despre o psihanaliză sălbatică în acest remarcabil efort intelectual. Sălbatică pentru victime. Dar creatoare şi novatoare în filosofia politică. Uneori este greu şi chiar traumatic de despărţit apele între cele două.

Filmul Hannah Arendt este un film de idei – şi din acest motiv de-a dreptul pasionant. Sub bagheta regizorală a lui Margarethe von Trotta, Barbara Sukowa o întruchipează pe Arendt, tot aşa cum în anii ’80, condusă de acelaşi reputat regizor, a încarnat un alt mare temperament feminin al angajamentelor intelectuale şi militante, pe filosoful marxist asasinat Rosa Luxemburg. Misiune deloc uşoară, nici pentru regizoare, nici pentru actriţă: cum să transpui idei, pe ecran, fără a plictisi? După părerea mea, nu există în film nici un moment de plictiseală, iar ideile nu sunt vorbărie, ci articulează chiar o structură dramatică. În ceea ce o priveşte pe Sukowa, cred că privirea sa din multe secvenţe, ca şi mimica împietrită, concentrată spune, şi la propriu, şi la figurat, multe.

Hannah Arendt e un thriller ideatic despre natura răului şi trebuie văzut. Înainte sau după lectura cărţii despre banalitatea răului.

Pentru detalii, adeziuni, entuziasme – puteţi merge la pagina de facebook a lansării filmului în România.