O legendă cu mai multe semnificaţii este Babel (Facerea, 1, 1-9). Babel înseamnă în ebraică „amestecare”. La început toţi oamenii vorbeau aceiaşi limbă. Cei care s-au aşezat în ţara Şenaar au hotărât să schimbe tehnica tradiţională de construcţie, înlocuind piatra prin cărămidă, varul prin smoală. Incurajaţi de succesul acestei invenţii, au decis să ridice o construcţie gigantică, un turn şi o cetate. Scopul acestei construcţii era publicitar, să creeze artizanilor o reputaţie de buni constructori, dându-le în felul acesta un mijloc de-a se răspândi pe tot pământul (realizarea planului expansionist făcându-se astfel nu pe calea războiului, ci prin superioritate tehnologică). Dumnezeu, nemulţumit de iniţiativă, inventă o stratagemă pentru a împiedica ridicarea edificiului: creează limbile, provocând o amestecătură generală (Babel). Construirea este oprită. Iar oameniii din Şenaar se răspândesc în lume (cum le fusese dorinţa), dar fără să poarte cu ei invenţia, fără superioritatea scontată.

Legenda poate fi analizată în trepte. Este, mai întâi, istoria unei descoperiri tehnice: înlocuirea cărămizii prin piatră. Probabil că, aşa cum o arată ruinele, era vorba de un sanctuar dedicat zeului Marduk. În acest caz este evident că motivul nemulţumirii lui Iahve este de ordinul geloziei, ceea ce corespunde caracterului lui (suntem înainte de alianţa cu Avram, nu putem încă vorbi de idolatrie). In al doilea rând, legenda este „etiologică”, adică furnizează o explicaţie, resimţită ca pedeapsă divină, a diversităţii limbilor. Avem de a face cu o povestire concepută în tipurile istorice, înaintea exilului de la Babilon. Dar ea este revelatoare pentru condiţia omului „modern”, în trecere de la paleolitic la neolitic: este inventiv, constructiv şi cuceritor. Yahve, Creatorul, a conceput pe om ca pe o fiinţă paradisiacă, alături de celelalte animale. Păcatul lui originar este „cunoaşterea”, discernământul moral, revelat de Şarpe. Discernământul moral este legat de sexualitate: nu există dorinţă fără revelarea diferenţelor. Iată că se revelă şi o altă faţă a cunoaşterii: imaginaţia tehnică. Prima dată, omul a fost dat afară din paradis, aruncat în lume. După Babel, el este din nou constrâns la pribegie, dar fără să beneficieze de fructul cunoaşterii, drept care îi fusese acordat cu prima ocazie, omul instalându-se pe pământ ca fiinţă responsabilă şi sexuată. De data aceasta este expediat într-o lume ostilă fără fructul ştiinţei sale, a competenţei tehnice. Nu este de neglijabilă metoda prin care omul este împiedicat să-şi realizeze valenţa creatoare: încurcarea limbilor însemnă neputinţa de-a exercita ordinea simbolică, caracterizând pe omul postparadisiac. Este o pedeapsă mai severă decât izgonirea in rai, întrucât îl lipseşte pe om de beneficiul descoperirii sale, ceea ce Yahve nu dorise sau nu putuse să împiedice.

Cum a reuşit omul să ocolească acestă interdicţie, continuând calea progresului tehnic?

Desigur, inventând traducerea, diminuând în acest fel încurcătura totală produsă de Babel.

Dar cine spune traducere, spune, de fapt, „interpretare”.

Există o filogeneză a interpretării, asupra căreia voi reveni.