Poate a facut-o intentionat, insa romanul publicat la „Casa de pariuri literare” (Combinatia) reprezinta, sub aproape toate aspectele sale, un risc, un pariu pe care Dan Sociu l-a facut atat cu un cristian, cat si cu cititorii lui. In primul rand, sunt depistabile aici multe elemente care fac din roman un manual. De pilda, protagonistul lui Sociu face parte din tipologia (clasica) a oportunistului, histrionului sau cabotinului. E, in aceeasi masura, si un diletant, un pseudo-intelectual, un jurnalist de mana a doua, un mincinos, si, nu in ultimul rand, un junky. Solutiile lui sunt, in fapt, niste combinatii. Singura forma de autenticitate vizeaza relatia cu partenera de viata, alaturi de care pune la cale ultima „combinatie”.

Roman politist

Definit, chiar de catre autor, ca „o novella pulp” (aspect surprins deja si de alte cronici), textul reprezinta, pe de o parte, reactia literara a unui om de cultura la toate mizeriile si tertipurile clasei politice, iar, pe de alta parte, „nuvela” reprezinta si un experiment narativ, o incercare de a produce ceva lizibil, accesibil (dar, in acelasi timp, valabil din punct de vedere estetic) in vremuri precare in care

nimeni nu mai citeste nimic. 

Dincolo de patetismul lamentatiei si de asumarea auctoriala a consecintelor scrierii unei proze de acest tip, cartea rezista prin stil si prin inscrierea intr-o traditie (pe de o parte, realista, iar pe de alta, americana, cinematografica – fiindca pulp). Dan Sociu, posesorul unei creativitati de tip mimetic, realist si, totodata, utilizatorul unor instrumente tehnice (narative) ce tin de domeniul reveriei sau al delirului, plaseaza, inca din primele pagini ale ultimului sau roman, varii indicii cu privire la desfasurarea actiunii acestuia. Sa dam cateva exemple:

Imi povestise si m-am gandit la toate dimineata, pe terasa la McDo din Romana, pana a venit amicul asta al meu cu care faceam ultima schema, inainte sa ne caram incoace, in Berlin,
…la gura de metrou canta un cor de tineri crestini frumosi, cu ochi albastri. 

Din acest punct de vedere, micul roman poate fi citit ca un roman politist.

Carnea romanului

Retro-perspectiva narativa ofera limpezime, coerenta si finalitate prezentului, anul 2012 devenind, in – nici mai mult, nici mai putin de – 100 de pagini, o epoca de aur:

(Filmul) nu era propriu-zis despre revolte, dar avea cateva scene de atunci, din zilele alea in care ne-am cunoscut. 

Desigur, ironia sau cinismul lui Sociu e cu atat mai dur si mai amar cu cat grabeste transformarea prezentului intr-o oaza de bunastare tocmai prin prisma acelui viitor (actiunea avand loc in anul 2014) in care lucrurile

nu merg prea bine: 

pe fondul unei noi mari schisme (a Uniunii Europene, de aceasta data), Romania e o tara

din ce in ce mai fundamentalist-crestina, nationalista si rasista. 

Cu exceptia celui dintai element, ultimele doua proiecteaza o infra-imagine in oglinda a Romaniei de dinainte de ’89. Din nou, negativismul lui Sociu nu trebuie luat ca atare, el fiind rodul unei voalari fictionale. Parcimonia literara lasa loc unei ambiguitati, unei tensiuni germinative care, prin includerea unui spectru atat de larg – de la crestinism sau avort pana la crima sau grupari neo-fasciste –, da nastere unui dublu palier interpretativ: unul textualist, iar altul diegetic. Ele corespund celor doua categorii de cititori (anuntate deja): cei care cauta, cu orice pret, un prilej de divagatii teoretice, si cei care urmaresc, cu sufletul la gura, firul povestirii in vederea rezumarii acestuia. Romanul trebuie citit, insa, de pe o pozitie de mijloc ori neutra, fiindca, la modul cel mai pragmatic, volumul e, in sinea lui, o „combinatie” (postmodernista), in sensul ca reprezinta – mise en abime – tocmai rezultatul investigatiei naratorului-personaj. In plus, dedublarea acestuia – in Radu Goia – e inca un „indiciu” pentru un atare tip de lectura.

Roman de dragoste (?)

Daca ziceam, mai sus, ca volumul poate fi interpretat ca fiind un roman politist, putem spune, in aceeasi masura, ca el poate fi si un roman de dragoste sau, cum afirma Oana Purice in Observator cultural, o odisee. Nu de alta, dar tot ceea ce se intampla decurge din faptul ca „el” iubeste o „ea” si, in consecinta, trebuie s-o intretina si sa-i indeplineasca toate visele transformate treptat in dorinte si, in faza terminala, in vointa. Regretabil e faptul ca ceea ce ar trebui sa fie traumatizant nu detine proportiile hiperbolizante necesare sau ca, hollywoodian, conflictul se rezolva intr-un happy-end. Dezamagitor e si faptul ca proiectul miroase a pamflet politic, fara a avea insa gustul acru al acestuia.

In totul, Combinatia e un roman de buzunar, o carte de vara care, chiar daca se citeste in 2-3 ore, nu se uita. Nu e, deci, un volum care sa modifice fata literaturii romane sau modul cum citim literatura. Romanul e, insa, un dus rece in mijlocul noptilor insomniace de vara. Fiind un virtuos, autorul cultiva, la modul satiric, o proza extrem de lucida, controland majoritatea aspectelor cotidiene si disecand multe din nevrozele si psihozele societatii (romanesti) contemporane.

Alex Ciorogar