O carte poştală din centrul oraşului Hagsätra, Stockholm. Începutul anilor 1960

Revoltele care au izbucnit la Husby, în suburbia din [nord-vestul] Stockholmului, s-au răspândit până în localităţile învecinate, Rinkeby şi Tensta, la vest de Stockholm, şi Hagsätra şi Fruängen, în sudul capitalei. Aceste aglomeraţii au fost construite în cadrul „Miljonprogrammet”, un program de construcţie a unui milion de locuinţe în Suedia, între 1965 şi 1975. Multe dintre aceste cartiere au fost botezate cu nume poetice, precum Lindängen [Pajiştea cu tei] în Malmö, şi Hammarkullen [Colina ciocanului] în Göteborg.

Atunci când l-a întâlnit pe tatăl meu, la sfârşitul anilor 1960, mama locuia în Fruängen, într-o clădire scundă care tocmai fusese construită şi în care ea era primul chiriaş, la parter. Această mică garsonieră i-a permis să pună capăt la zece ani de viaţă nomadă, timp în care se muta de la o subînchiriere la alta. Tatăl meu locuia la Copenhaga. Tânărul cuplu a găsit un compromis şi s-a stabilit în Malmö, în cartierul Rosengard [Grădina trandafirilor] (probabil cel mai frumos nume dat vreodată unui cartier).

După naşterea mea, în noiembrie 1969, familia noastră s-a mutat într-un bloc din cartierul Herrgarden, pe strada Bennetsväg. O poveste adeseori spusă în familia mea este cea a primului drum al mamei mele cu autobuzul către Rosengard, un drum plin de vise şi speranţe. Astăzi, cartierul Herrgarden, în apropiere de Rosengard este clasificat de către UE ca fiind una dintre aglomeraţiile cele mai sărace din Europa.

Egalizare revăzută la bază

La naşterea surorii mele, tatăl meu a reuşit să obţină un apartament cu trei camere la al cincisprezecelea şi ultim etaj al unui bloc nou din Widellsväg, după ce au invitat la masă un angajat al cooperativei de locuinţe HSB. De la balcon, el putea vedea Øresund [strâmtoarea între Danemarca şi Suedia], şi chiar şi vechiul său apartament din blocul Domus Portus, în cartierul Østerbro din Copenhaga.

Ambii mei părinţi făceau parte din familii bogate. Bunicul meu din partea tatălui era editor la ziarul Politiken [cotidian danez], în timp ce bunicul meu din partea mamei era judecător în Ängelholm [sudul Suediei].

Deşi nu se vorbea explicit despre acest lucru în casă, şi mama şi tatăl meu au fost cuprinşi de marele elan de egalizare socială care caracterizează Suedia postbelică. Prim-ministrul Olof Palme a urmat şi el mişcarea: împreună cu Lisbet, soţia sa, care făcea parte din aristocraţia suedeză; şi-a părăsit cartierul liniştit din copilărie, Östermalm [din centrul Stockholmului], pentru a se instala nu departe de Husby, în cartierul nou Vällingby, cu rânduri de case identice. Pentru a ajunge la biroul său de prim-ministru, acesta nu mai folosea o maşină cu şofer, ci îşi conducea propriul său mic Saab.

Această egalizare a Suediei şi-a atins apogeul în 1973. În acea vară, spărgătorul unei bănci din Norrmalmstorg [o piaţă din centrul Stockholmului] a ajuns pe prima pagină a ziarelor. Acesta a luat ostateci angajaţii băncii şi a cerut să i se aducă alături de el cel mai celebru tâlhar al vremii respective. Clark Olofsson a fost astfel escortat de poliţie din celula lui până la bancă. Prim-ministrul Olof Palme şi-a întrerupt imediat campania pentru a se îndrepta către sediul guvernului, Rosenbad, şi a începe negocierile.

Fideli spiritului vremurilor, ostaticii sunt cuprinşi de simpatie faţă de răufăcători [termenul psihiatric „sindromul Stockholm” îşi are originea în acest eveniment], aflaţi într-o situaţie mai proastă decât ei înşişi. Iar casieriţa i-a telefonat direct lui Olof Palme pentru a-i prezenta cererile spărgătorului: o sumă de bani, o maşină şi să fie lăsaţi să plece.

Atunci când poliţia a eliberat ostaticii, după câteva zile, drama a fost difuzată în direct la televiziunea suedeză, iar Palme s-a grăbit să ajungă la locul faptelor, pentru a ţine o conferinţă de presă improvizată în toiul nopţii. Câteva luni mai târziu, în toamna anului 1973, rezultatul alegerilor a confirmat această egalizare. Blocurile politice au obţinut acelaşi număr de locuri în Parlament. Mandatul lui Palme în fruntea guvernului este prelungit şi el caută sprijin în opoziţie. În caz de dezacord între politicieni, problema este rezolvată prin tragere la sorţi. A fost vreodată vreo naţiune mai aproape de un consens?

Când originea locuitorilor nu conta

Noua noastră casă făcea parte dintr-un şir de case identice. Ca şi în Rosengard, ne aflam într-un cartier în care maşinile şi oamenii erau bine separaţi. Printre vecinii noştri se număra familia Billström, al cărui fiu Tobias, roşcat şi încăpăţânat, a devenit membru al Tineretului Moderat [secţia tineret al Partidului moderat, conservator], în timp ce părinţii lui erau social-democraţi.

Recent, ziarele suedeze au fost inundate de articole despre Husby şi alte suburbii de pe vremuri. Imaginea care reiese are mai multe faţete. Pe de o parte, au fost închise instituţii precum clinici de moaşe, poşta şi bănci. Pe de altă parte, un program social a înghiţit milioane de coroane în cartier. Şcoala din Husby are mai multe resurse decât multe altele din regiunea Stockholm. Cu toate acestea, rata de reuşită este de doar 64%. 65% dintre cei 12 200 de locuitori din Husby s-au născut în străinătate. 38% dintre tinerii între 20 şi 25 de ani nu au nici studii, nici loc de muncă. Nu cu mult timp în urmă, li s-a suspendat şi cartela de reducere pe transportul public. Când dai de fund în Husby, nu poţi face nimic şi nu ai nici o cale de scăpare.

Eu văd o legătură directă între aceşti tineri şi deţinuţii care fac greva foamei la Guantánamo. Ei nu au nimic de pierdut. Singura lor armă este trupul lor. Guvernul conservator afirmă că orice muncă merită salariu, dar în acelaşi timp, odată cu scăderea inflaţiei, societatea noastră este foarte rentabilă.

Un muncitor din fabrica de camioane Scania produce astăzi de patru ori mai mult decât acum douăzeci de ani. Majoritatea locurilor de muncă necalificate au fost eliminate prin raţionalizare, iar puţinele care rămân sunt ţinta unei concurenţe aprige. Pot fi chiar mai multe sute de candidaţi pentru un post de om de serviciu de noapte. Plata este mizerabilă iar condiţiile de muncă sunt chiar şi mai proaste.

Semnat: Zlatan

99% dintre aruncătorii de pietre sunt băieţi sau tineri. Ei nu se bat numai împotriva poliţiei şi a pompierilor. Ci şi împotriva propriei lor imagini. Băieţii au mai puţin succes decât fetele, în şcoala suedeză, oricare ar fi materia.

Acum câţiva ani, băieţii erau mai buni în disciplinele tehnice, dar când li s-a impus sa vorbească despre ceea ce făceau, fetele i-au depăşit şi aici.

Suedia este astăzi plină de tinere fete deştepte, „noi suedeze de prima generaţie” [din prima generaţie de imigranţi]. Cea mai cunoscută este Gina Dirawi [născută în Suedia în 1990, din părinţi palestinieni din Liban]. Ea şi-a început cariera creând scurt-metraje amuzante puse pe YouTube. Şi abia câţiva ani mai târziu, iată că ea prezintă concursul [naţional] Eurovision. Şi sunt multe altele ca ea.

Există un singur exemplu de bărbat care să fi pornit de jos şi să fi ajuns în vârf, şi anume fotbalistul Zlatan Ibrahimovic, care s-a născut şi a crescut în Rosengard, Malmö. Săptămâna trecută, el şi-a exprimat ambiţiile în calitate de membru al echipei naţionale suedeze. Zlatan vrea să fie cel mai bun jucător din toate timpurile şi să înscrie cele mai multe goluri. Mai îi lipsesc doar 11. Când mergi cu bicicleta spre Rosengard, treci printr-un tunel. La intrarea în tunel, este scris:

Poţi scoate un băieţel din Rosengard, dar nu poţi scoate Rosengard dintr-un băieţel. Zlatan.

În noua Suedie, mulţi oameni au condiţii mai bune de trai. Ca mine. Eu locuiesc în centrul oraşului, câştig un salariu mai mult decât decent, şi pot pleca să mă plimb prin lume. Mă ridic pe zi ce trece. Dar, în acelaşi timp, sunt înspăimântat de ideea de eşec şi de a ajunge jos de tot. Ştiu că dacă ajung acolo, nimeni nu mă va putea salva. Copiii mei şi cu mine însumi am fi la fel de pierduţi precum cei care aruncă cu pietre.