În materie de onoare un set de reguli este definit dacă atestă valorile cele mai înalte ale grupului; încălcarea lor reprezintă o serioasă ameninţare pentru existenţa lui. Onoarea are o notă de gratuitate, presupune distanţarea de valorile materiale, se găseşte la antipodul egoismului. Cu toate că onoarea este o datorie a individului, ea refuză egocentrismul, egolatria.

Onoarea nu este neapărat în slujba „binelui”: un grup de infractori are un set de reguli de onoare (Mafia). În schimb, este imposibil ca binele să existe în lipsa onoarei. Nu putem concepe o societate validă în care cuvântul dat, respectul faţă de cel mai slab, reprimarea narcisismului şi a grosolăniei, cinstea materială şi morală să nu fie valori admise, considerate superioare, constant, dacă nu totdeauna respectate. Corelativă onoarei este dezonoarea, faptul că un om este compromis în cazul unui comportament neonorabil. Într-o societate care are simţul onoarei, onorabilitatea unui ins este un criteriu mai important decât prestaţia lui, fizică sau intelectuală. Onoarea este indiciul cel mai valabil al valorii globale a unui ins. Temeiul pe care se sprijină onoarea este acela că un ins care a încălcat o regulă de onoare este condamnat să încalce şi altele, mai târziu. De pildă, dacă trişezi la jocul de cărţi este greu să fii numit membru al unei comisii de verificare a conturilor; dar este şi, pur şi simplu, greu să fii crezut pe cuvânt.

O societate – o naţiune de pildă – care nu mai preţuieşte onoarea este în primejdie de dispariţie. Încălcarea sistematică a onoarei este preludiul cel mai sigur al relativismului, al abandonării progresive a legilor. Abandonarea onoarei este şi triumful cinismului, forţei brute, a materialismului stupid. În acelaşi timp, exclusivismul onoarei (ca în lumea cavalererească a samurailor) duce la o formalizare extremă a raporturilor sociale, la sclerozarea lor, în cele din urmă. Onoarea este un cadru care trebuie umplut cu viaţă, cu un proiect constructiv.