Acesta este ultimul film al lui Steve McQueen. Critica de specialitate l-a perceput ca pe un film despre adicţie sexuală. Dacă ar fi să urmărim synopsisul acestui film, acesta ne arată comportamentul sexual al unui personaj pe nume Brandon (Michael Fassbender) şi complicaţiile emoţionale pe care acest comportament le cauzează în relaţiile sale sociale. Focalizarea filmului este asupra incovenienţelor pe care le determină instalarea în propriul apartament newyorkez a surorii sale Sissy (Carrey Mulligan). Filmul nu ne spune povestea nici unuia dintre protagonişti, ci doar ne face să participăm pentru o perioadă determinată de timp la comportamentul şi relaţiile acestora. Nu mai este importantă auto-reflexivitatea personajelor, ci prezenţa lor scenică, acel happening oferit de corpuri şi de mimică. Cadrele sunt lungi şi fără foarte multă prelucrare la montaj, decât în momentele în care emoţia este mult prea devastatoare şi confuzantă. Ruşinea se ascunde în clivajul oferit de montaj. La fel şi furia. În rest, avem doar sexualitate, care nu pare să se ruşineze de propria dezvelire şi nici nu stârneşte vreun interes erotic. Eu, ca spectator, nu am putut să mă ataşez de personajul principal, decât în momentele sale de maximă angoasă faţă de emoţiile imposibil de descărcat. Sexualitatea nu permite o descărcare psihică a tensiunii emoţionale. Poate doar vlăguire.

După ce am văzut acest film, m-am întrebat de ce anume majoritatea spectatorilor au privit acest film din perspectiva adicţiei sexuale? Într-adevăr, personajul principal se foloseşte de toate serviciile sexuale oferite de internet sau de cele oferite de prostituate. Se foloseşte de spaţiul antiseptic, minimalist şi neutru al interioarelor în care locuieşte sau lucrează pentru a se masturba. Cadrele în care New York-ul se profilează în perspectivă, pun în evidenţă trăirea personajului, chiar dacă acesta este un personaj fără o istorie. De altfel, singurul personaj care pare să aibă o poveste consistentă este New York-ul. Standardul oferit de Sissy pare a fi cea mai convingătoare istorie a New York-ului, aşa că vă las să vă bucuraţi de această poveste veche:

Dar să revin la întrebarea mea: de ce adicţie sexuală? Chiar dacă din punctul de vedere al unui spectator de specialitate am putea încadra cu uşurinţă comportamentul lui Brandon ca fiind adicţie, cred că acest lucru nu ar duce decât la o deformare a intenţiei regizorului şi la o aruncare în derizoriu a trăirii personajului. Sexualitatea este folosită ca o formă de rezistenţă împotriva ruşinii. Este vorba despre modul cum ne folosim corpul ca să facem faţă diverselor angoase. Conştiinţa identităţii noastre nu poate fi trăită decât prin act. Actarea se face prin corp.

Steve McQueen nu pune în prim plan aventura sexuală şi nici orgoliile ataşate acesteia. Suntem puşi în faţa unei sexualităţi în care nu mai contează obiectul / celălalt, ci doar calitatea serviciilor oferite. Ruşinea apare în relaţia cu celălalt. Ruşine care se întreţine într-un cerc vicios cu impotenţa. Reacţia spectatorului este aceea de stânjeneală. Stânjeneală care nu face decât să întreţină ruşinea. Un film care te pune faţă în faţă cu propria sexualitate. Acea conştiinţă a propriei sexualităţii care dacă ar fi dezvăluită unui celuilalt ar stârni aproape involuntar o reacţie de ruşine. Nervozitatea ar bloca relaţia. Dar sexualitatea nu îţi permite să te falsifici, iar această plăcere a corporalităţii în act este una din cele mai mari reuşite ale acestui film.