Sunt doua lucruri care sunt puternice in Blue is the Warmest Color (La Vie d’Adele, de Abdellatif Kechiche). Mai intai, filmul este o descriere excelenta a ambiguitatii unei stari, a indragostirii la 18 sau 20 de ani, cand iti descoperi sexualitatea si nu stii ce se intampla bine cu tine. Filmul lui Kechiche face asta foarte bine si o face obsedant, in cadre ample, in care vrea sa surprinda nelinistea, dorinta si confuzia atractiei sexuale. Un al doilea lucru pe care il face bine este sa fie erotic, dar nu neaparat erotic prin relatia dintre cele doua personaje principale, cat prin erotismul privirii regizorului. Kechiche este obsedat de fata si corpul lui Adele, si este obsedat cu camera in mana. Kechiche o urmareste pe Adele, o analizeaza, o descrie cu pasiune, ca si cum vrea sa ii suprinda secretul, ca si cum ar exista un secret pe care numai el poate sa il spuna. Kechiche este ca obsedatul lui Sting din Every Breath You Take, care vrea sa fie acolo tot timpul, cu camera pe fata si corpul actritei principale. Camera lui Kechiche nu este pasiva, cat un actor mai tot timpul erect in sexualitatea pe care o descrie.
Acum, nu este intamplator ca filmul a fost considerat pornografic, ne-lesbian, neautentic in ce priveste sexualitatea feminina, si nerealist. Filmul este si pornografic, si ne-lesbian si face un fetis din sexualitatea feminina. Obsesia lui Kechiche este nerealista, pentru ca vine din acelasi loc pe care vrea sa il surprinda, si anume din starea bipolara a nelinistii sexuale.
Sa fiu sincer, mie imi place asta. Ma intreb daca pornografia este rea, si daca ce este nelesbian sau nerealist este gresit. Nu cred. Cred ca Blue este un castig pentru un cinema queer, care nu are o investitie ideologica in a descrie fidel viata lesbienelor. Blue nu este o introducere in cum sa fii lesbian, sau fluid sexual, si mi se pare neproductiv sa fie judecat cu criteriul asta. Blue are o sexualitate complexa, mai ales prin prezenta deplasata a lui Kechiche in propriul film.
Pe de alta parte, obiectul erect din mana regizorului si obsesia lui pare ca reproduce o obsesie mai larga legata de sexul intre femei. Sexualitatea pare sa fie intotdeauna spectacol, si spectacol pentru cineva care nu are acces la realul sexului. Sexualitatea pare ca trebuie sa fie traita in Blue mai tot timpul la distanta, in perspectiva unui privitor care se uita pe gaura cheii.
Dar cred ca este altceva care ma sperie in filmul lui Kechiche. Exista un tip de normalizare a unei relatii care nu este totusi doar
ah, doua femei fac sex fain.
La un moment dat, Kechiche sugereaza costurile unei relatii de tipul asta, cand descrie aversiunea si frica colegelor lui Adele de liceu fata de lesbianism. Dar senzatia mea este ca scena, un pic artificiala, este pusa acolo in primul rand ca paravan ideologic, ca sa evite acuzele ca regizorul nu intelege nimic din intolerenta fata de relatiile lesbiene.
Kechiche pare sa nu inteleaga ca exista ceva dincolo de sexul lesbian, si anume ca exista posibilitatea unei vieti care traita in raspar, sa fie mai vitala si autentica. Emma este un soi de postergirl pentru artista profesionista, care mulge din arta ei lesbianismul si stie sa se vanda. Adele e confuza si intr-o stare de neliniste permanenta. Unde vad eu problema ca filmul este nelesbian este ca pana la urma viata celor doua femei nu este diferita de viata normala, asa cum e ea descrisa la televizor. Ceea ce este potential nou si experimental in relatia dintre doua femei este redus la filmatul unor corpuri frumoase.
Din pacate, ce este diferit si cu adevarat important in relatia dintre Adele si Emma nu apare decat in sex. Ramane sa invatam din documentare cum ar fi How to Survive a Plague ca viata celor “devianti” sexual are o componenta care este greu de reprodus in filme ca Blue. Din How to Survive a Plague se poate invata ca sexualitatile alternative pot sa se canalizeze politic si sa conteste un anumit tip de conservatorism politic. De acolo observam ca cei care sunt in pericol sa isi piarda viata pot sa schimbe inertia guvernului american. Cei din Act UP au produs forme diferite de viata, care sunt greu de asimilat in reprezentari ca cele ale lui Kechiche.
Daca filmul ma dezamageste politic, el imi ramane in memorie pentru cum captureaza febrilitatea lui Adele. Adele e rusinata pentru dorintele ei vinovate fata de femei. Dar in momentele ei de rusine se gaseste potentialul unei alternative, a momentelor de placere pe care le imparte mai tarziu estatic cu Emma. Adele, cea care umbla in baruri pentru a cauta o experienta care o poate transforma, este o eroina queer.
