Filmul fratilor Coen este un film despre ratare, pe care nici nu o celebreaza si nici o trateaza ironic sau dispretuitor. El este in buna masura subversiv, pentru ca descrie cu simpatie aventurile lui Llewyn Davis (Oscar Isaac), un cantaret de folk talentat, dar fara bani in Greenwich Village, in 1961. In contrast cu o mantra neoliberala pe care Arnold Schwarzenegger a formulat-o foarte concis:

Daca dispretuiesc ceva pe lumea asta, atunci ii dispretuiesc pe cei care nu reusesc,

Inside Llewyn Davis il trateaza pe loser-ul nostru cu respect si ii celebreaza vocea si talentul. Filmul te face sa iti placa personajul si sa ii admiri capacitatea de a continua sa creada in muzica sa, chiar daca Llewyn este fara locuinta si e batut in spatele barului in care canta. Llewyn Davis nu este inca Bob Dylan care poate sa faca ratarea fabuloasa, prin faptul ca poate sa celebreze spiritul ei anarhist si eliberator. Llewyn Davis este un personaj inventat care poate sa fie un inlocuitor pentru toti artistii (ca Sixto Rodriguez in Searching for Sugar Man, de pilda) care sunt buni si care au fost uitati si considerati fara succes.

Pentru ca Oscar Isaac este atat de bun in rolul sau, pentru ca reconstructia New York-ului in 1961 este extraordinara si pentru ca muzica si filmul curg fain, ca intr-un vis placut si usor amuzant, criticii s-au indragostit de filmul fratilor Coen. Doi critici de film pe care ii citesc cu placere, unul de la The Guardian, Peter Bradshaw si Andrew O’Hehir de la Salon, au scris senzational despre film. Andrei Gorzo, criticul de la Dilema veche, care e de obicei rezervat si detasat in cronicile lui, scrie despre film aproape afectuos si il considera “elegant formal.”

Desi mi-a placut mult filmul, este o componenta in el care m-a facut sa intreb cum il construiesc fratii Coen pe Llewyn Davis. Nu sunt sigur ca ratarea pe care o incarneaza personajul nostru nu este de fapt un elogiu pana la urma al succesului, chiar si involuntar. Poate ca ratarea este vazuta de catre fratii Coen ca avand valoare doar pentru ca duce la un anumit tip de succes. In scena-cheie a filmului, in care Llewyn este batut, noi aflam de ce Llewyn este batut. El este badaran cu o cantareata. In acelasi cadru, in locul lui, pe scena, un Bob Dylan prefigureaza un alt tip de folk care va deveni celebru. Ratarea pare sa aiba aici doua cauze majore, adica un tip de atitudine care ii submineaza lui Llewyn relatiile profesionale si erotice, dar si aparitia altor cantareti, poate mai inteligenti in a intelege piata muzicala. Llewyn este descris ca unul dintre acele esecuri productive, un drop-out care serveste ca punct de pornire pentru alternative muzicale mai vandabile si poate mai putin creative. Intr-alta scena a filmului invatam ca Llewyn nu are prezenta de spirit sa vada un hit atunci cand il aude, pentru ca nu este acordat la cum se fac banii in industria muzicala. Desi contribuie la un cantecul care va deveni succes (nu degeaba Justin Timberlake joaca rolul cantaretului de folk mai putin edgy, dar care vrea succes comercial), din cauza conditiilor de trai el abandoneaza drepturile de autor care poate i-ar oferi sansa unei existente mai bune. Mi-as fi dorit poate ca fratii Coen sa celebreze nu atat succesul, prezentat indirect in filmul asta, cat mai mult experienta directa si puternica a unei anumite ratari profesionale care poate fi creativa si inovatoare. Llewyn poate fi adorat pentru ceea ce este, chiar daca este un badaran, si nu trebuie vazut retrospectiv doar in oglinda a ceea ce deja este considerat de succes.