Dragă orașule București,
Te-am vizitat vara trecută pentru câteva zile și am fost surprins sa văd cum te-ai schimbat. Am trăit în capitală nouă ani de zile, mai întâi ca student și apoi lucrând diverse slujbe (profesor de liceu, jurnalist, doctorand la Universitatea București). Am trăit în zone diferite cum sunt Obor, Grozăvești, Drumul Taberei și Universitate. În Obor am locuit într-un bloc în 2004 care ar fi putut să apară în posterele Uniunii Europene ca exemplu de diversitate etnică și comunitară, dacă eu și conlocatarii mei am fi fost mai bogați. Cetățeni romi și chinezi, alături de migranți regionali din Moldova și Dobrogea împărțeau un spațiu sărac, dar cu școală de cartier și magazin la parterul blocului. La Universitate am trăit în 2003 într-o mansardă îngustă, destinată servitorilor în interbelic, unde am învățat cum oamenii pot să traiască decent în condiții grele. În Drumul Taberei, unde m-am mutat în 2005, populația era mai puțin diversă ca în Obor, și deja magazinul de bloc începuse să fie părăsit pentru că peste drum răsărise un mall. După ce am trăit in Grozăvești între 1998-2000, am observat cum se schimbă cartierul odată cu apariția Carrefour-ului în psihogeografia locului. Cumva, facultatea de filosofie părea că se micșorează sub greutatea supermarketului care atrăgea trafic serios în zonă.
Am fost surprins să văd cum te-ai schimbat, și în principal cum ți s-a schimbat Lipscaniul. Nu am nostalgia Bucureștiului interbelic și nu mă încântă fantezii reacționare unde căruțe cu țărani și meseriași își vând produsele fericiți. Dar îmi plăcea mult amestecul de cluburi, terase, apartamente decente sau mizere și blocuri dărâmate care faceau zona una reală, care reflecta o comunitate care trăia cu adevărat acolo. Comunitatea asta nu reflecta lumea neoliberală, stranie, a teraselor pe care am găsit-o în Lipscani. Eu înțeleg că orașele mari ale lumii se transformă sub impactul capitalismului global și că centrul Bucureștiului devine o marfă. Dar marfa asta, fie in pachetul consumerismului de fițe, fie el în nișe urbane cu ștaif, produce anumite forme de viață meschine. Fața asta nouă a Bucureștiului, neoliberală, este una tolerantă numai în aparență. Ea are o anumită violență constitutivă care îi exclude pe cei care nu îi sunt asemănatori. Oamenii de etnie romă au fost mutați din centrul Bucureștiului, din motive similare cu cei mutați din Cluj în Pata Rât. Cei mutați sunt săraci și sunt văzuți ca reprezentând un anumit stadiu de dezvoltare socială și etnică. Dacă ești sărac și țigan, esti inferior.
Ce se întâmplă în București și Cluj se produce în forme diferite și în alte orașe ale lumii. În Madrid, ieri, 1 Februarie, trupe speciale ale poliției urbane au executat evacuarea forțată a lui Antonio Argobia, un barbat de 56 de ani, bolnav cronic cu disabilități grave. Activiști asociați mișcarii indignaților spanioli s-au organizat să se opună evacuarii forțate. Dar, deși populația cartierului Lavapiés, cartier format în majoritate de imigranți, a declanșat aproape un razboi civil să îi alunge pe polițiști, aceștia au reușit să îl scoată din propria locuință pe bărbatul cu dizabilități. În Burgos, în cartierul Gamonal, oamenii au declanșat revolte de stradă pentru că primarul a vrut să contruiască un bulevard plătind o companie privată. Revoltele s-au produs pentru ca resursele publice sunt acaparate de interese private, în condițiile în care statul social este eliminat în Spania. În Rio de Janiero Christopher Gaffney a scris despre cum Cupa Mondială din 2014 are ca efect mutarea populației sărace din zona cartierului olimpic în afara orașului și cum resursele publice nu sunt învestite decât pentru a favoriza noua lume neo-corporatistă braziliană. Pentru el Cupa Mondială este un pericol pentru Rio și nu în principal un câștig.
Pierzătorii din București, Cluj, Madrid, Burgos și Rio sunt cei care nu corespund cu un anumit model a ce este valoros. Inferiorul, în logica noii economii, trebuie îndepărtat de pe fața vizibilă a orașului. Iar tu, Bucureștiule, deja polarizat în termeni de distribuția resurselor și a puterii, ai devenit ca orașele bine dezvoltate, un oraș al unor comunități închise și spații publice privatizate care sunt ținute sub supraveghere constantă. Transformarea ta a fost de la un model socialist al arhitecturii la comandă la unul care se înscrie în tabara globală a orașului neoliberal.
Ce este de făcut? Orașele sunt partea mediului pe care o putem modela cel mai direct, și ele ne reprezintă așa cum suntem. Lupta care se va da în inima ta nu va fi o lupta pentru includere și toleranță, cât va fi una a transformării. Mai toate revoltele urbane (1848; Mai 1968; 1989, Piața Revoluției; Taksim Square, 2011; Puerta del Sol, 2011) au avut ca țintă refuzul unei politici a inegalității, care a condus la segregare socială. Ele au dorit schimbare radicală, și nu doar cosmetizare. Dacă modernizarea socialistă sau neo-liberală este urmarea logicii acumulării de putere sau profit, formele de rezistență care se nasc au o anumită spontaneitate, a corpurilor care sunt puse unul lângă altul. Rezistența care se naște în inima ta vine de la ceea ce oamenii fac și simt în momente de acțiune colectivă. Momentele de acest fel sunt trecătoare, dar indică o altă traiectorie care este posiblă. Schimbarea pornește de la ocuparea unui spațiu ca fiind public, ca aparținând unui anumite logici care dorește altceva decât să facă profit. O să urmăresc curios cum buzunarele de rezistență se vor multiplica și organiza, poate, în acțiuni strategice.
Pe curând,
Bogdan
