Prefer dulcea schizofrenie a fumătorilor de opiu sau de canabis paranoiei feroce a unui Edwy Plenel, care altă satisfacţie nu are decât să-şi vadă adversarii politici ghilotinaţi de media în numele idealurilor de dreptate şi virtute. În ochii mei, idealuri dintr-odată suspecte: virtutea supremă pe care o încalcă este indulgenţa, ce reprezintă, într-adevăr, singurul principiu care îi face pe oameni capabili să se suporte: principiul indiferenţei.

Aceşti autoproclamaţi justiţiari nu trăiesc decât pentru a-i urmări pe cei puternici, fatalmente corupţi. Sunt fanatici precum cei din Biserica catolică care au inventat Inchiziţia, ori din comunismul secolului trecut, în diferitele sale versiuni. Ei visează să convertească la Bine umanitatea, refuzând să vadă că bunele intenţii produc numai rareori altceva decât pagube. Ei nu se îndoiesc nici măcar de faptul că virtutea este un viciu ca oricare altul – iar uneori mai rău decât toate. Atunci când i se permite unui personaj ca Plenel megalomania de a fi aplaudat de publicul emisiunilor de sâmbătă seara, sub privirea admirativă a lui Aymeric Caron, aproape că mă gândesc că, indiferent care sunt motivaţiile acestor vânători de rele, profesia de delator profesional sau de călău le-ar fi oferit la fel de multă, dacă nu chiar mai multă satisfacţie. Doar dacă nu visează, iată altă ipoteză posibilă, la puterea absolută, aproape divină, decurgând din obligaţia constantă de a separa grâul de neghină.

Uneori mă întreb cum e posibil ca un fost redactor-şef al unui jurnal cum e Monde să decadă atât de mult (e adevărat că el a condus acest mare cotidian spre cădere). Iar când spun jos, vreau să spun: atât de jos pe panta resentimentelor obsesive şi pline de ură. În fine, să ne punem întrebarea: ce rămâne din Zorro atunci când îşi smulge masca? Mă voi abţine să răspund: ar fi prea crud.
Traducere de D. L. Bîtfoi