„Nemurirea este viaţa în amintirea care moare deja – am uitat să trăim în uitare”, scria Jean-Paul (nu Jean-Paul Enthoven, ci Johann Paul Richter, un romantic german care îşi semna cărţile cu Jean-Paul, ca un omagiu adus lui Jean-Jacques Rousseau). El şi-a stabilit misiunea unică de „a-şi nota totul”, ceea ce l-a determinat să înnegrească nenumărate foi în care este vorba despre flori, animale, femei, vise, literatură şi mai ales despre el însuşi. Mai mult de patruzeci de mii de file cu totul, un bagaj puţin cam greu pentru o posteritate care şi-a pierdut gustul pentru citit. Este o gigantică rezervă de pepite din care putem extrage reflecţii ce tratează la fel de bine despre actualitatea noastră: „Ajunge un război într-o ţară pentru a avea imediat cele mai bune informaţii despre geografia ei”, sau, de această dată atemporal şi inatacabil, o definiţie a mizantropiei bătrânilor: „E mai puţin ură, cât indigestie la alţii.” Numai orbirea a pus capăt grafomaniei lui Jean-Paul, care nu a avut decât două pasiuni: scrisul şi fetele tinere. Una dintre ele chiar s-a sinucis pentru el.
Hermann Hesse, care s-a aplecat asupra lungului său destin, povesteşte că a fost până la moarte „înconjurat de atenţia idolatră a tinerelor fete, pe care întreaga viaţă a ştiut să le atragă la el printr-o magie specială, cu toate că, fiind un mare amant, nu a fost totuşi, cu siguranţă, şi un bun amant.” Nu vom şti niciodată cum a ajuns Hermann Hesse la această concluzie foarte ipotetică, dar cu pretenţia de a fi crezută! În schimb, ceea ce e sigur şi mi-l apropie pe Jean-Paul este faptul că nu suporta femeile care se machiau – „machiajul este giulgiul frumuseţii”, îşi însemna el. Şi încă şi mai puţin pe cele care îşi revendicau drepturile: „Împotriva protestului femeilor care pretind că sunt oprimate: nici o sclavie nu a durat vreodată şase mii de ani.” Oscar Wilde îi va prelua formula şi, prin el, şi eu, pentru a alunga în faptul serii vreo răceală. În fine, Jean-Paul îl invidia pe Dumnezeu pentru că se poate sinucide, pe când noi… noi vom muri oricum… S-a stins la 14 noiembrie 1825, ştiind sigur că poarta paradisului e încuiată. Dar nu i-ar fi displăcut, în schimb, să se regăsească în braţele vreunei adolescente uneori fascinate, alteori batjocoritoare… cel puţin aşa cred!
Traducere de D. L. Bîtfoi
