Încă de la primele rânduri am ştiut că Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă de Haruki Murakami e o carte pentru mine. Iată rândurile: „Un aforism pretinde ca un adevărat gentleman să nu sufle o vorbă despre femeile de care s-a despărţit ori despre impozitele pe care le are de plătit. Fals, superfals! Pentru că, îmi pare rău, eu nu sunt aşa. Ar trebui, în orice caz, să i se ataşeze o condiţie acestei fraze pentru ca ea să conţină totuşi un pic de adevăr: Nu spune nimănui ce faci, e pentru sănătatea ta.”
Pentru a te menţine în formă, un Murakami scurt. Eu prefer tenisul de masă. Cu cât îmbătrâneşte, cu cât ritmul său e mai flexat, cu atât mai mult acceptă el toate astea. El gustă viaţa, fără a o aprecia într-adevăr. Găseşte că e firesc să fie neiubit, urât şi chiar dispreţuit (nu e şi cazul meu) şi nu înţelege mereu cum se face că va împlini şaizeci de ani, şi că este încă în viaţă.
Îşi aminteşte de tânărul Mick Jagger pe când declara cu mândrie: „Mai bine mor decât să cânt Satisfaction şi la patruzeci şi cinci de ani.” Azi el a depăşit şaizeci de ani şi cântă fără încetare Satisfaction. Ar trebui să râdem de aceea de Mick Jagger? Cu câtă hotărâre declaram şi eu că nu voi depăşi în nici un caz borna celor patruzeci de ani. Murakami a înaintat acelaşi gen de propunere. Şi iată-ne acum într-o lume în care nici măcar nu mai ştim dacă suntem fericiţi sau nu – şi nici nu mai dăm faptului vreo importanţă, de altfel.
Am scris cărţi. Fără a ne îngrijora criticile sau vânzările. Ci ghidându-ne după o singură întrebare: am atins noi nivelul nostru maxim? În ceea ce mă priveşte, mă îndoiesc. Eşec pe toată linia. El, Murakami, a reuşit. Deloc surprinzător: un alergător de cursă lungă are mai multe şanse de succes decât un ping-pong-ist de plajă.
Traducere de Dorin-Liviu Bîtfoi
