Într-un articol decapant, „Iată de ce filmele voastre sunt mute”, Philippe Muray îi compara pe tinerii regizori cu nişte cercetaşi docili şi bine crescuţi, preocupaţi înainte de toate de apărarea şi ilustrarea Noii Igiene Sociale care preconizează (fără ca ei să o ştie sau fără ca măcar să îşi dorească să ştie) dereglarea tuturor sensurilor.
Ciudată epocă, observa el mai departe, ciudată epocă este aceasta care nu ne impune decât lucruri din principiu dezirabile: toleranţa, libertatea, grija pentru celălalt, o sexualitate înfloritoare. Pe scurt, prea multe beneficii pentru a nu ne face să intrăm la bănuieli. Să ne asumăm riscul, sugera el la final, să ne desolidarizăm de grădina Edenului, adică: să devenim inteligenţi.
Pe cei ce doresc să îşi asume acest risc îi sfătuiesc mereu să o citească pe Annie Le Brun. Ea nu are nimic de pierdut, nu aparţine nici unui partid, nu şi-a transformat stindardul revoltei în batistă de buzunar, ci este un om mult prea prevenit pentru a nu percepe decât o anestezie progresivă care a pus stăpânire pe corpul social până în punctul că ne putem întreba astăzi, pe bună dreptate, dacă proliferarea insignifiantului nu e mai îngrijorătoare decât dispariţia stratului de ozon.
„Doar rarele fiinţe care, din instinct, îi scapă, scrie Annie Le Brun, mai rămân să i se opună acestei fericiri a supunerii pe cale să se erijeze în artă de a trăi”. Le vom recunoaşte prin refuzul lor sălbatic de a lua orice în serios într-o lume din ce în ce mai grotescă. Gândirea lor este celibatară şi singura armă de care dispun este „sabotajul pasional”. Şi nici nu e sigur măcar că această armă mai este cât de cât eficientă.Traducere de D. L. Bîtfoi
